M-am întâlnit ieri cu vechiul meu profesor, generalul în retragere SM. Este la fel de necăjit, ca atunci, în august 2010, când implora guvernanţii să-l împuşte. În opinia sa o moarte rapidă ar fi fost de preferat umilirii publice şi batjocurii zilnice (vezi: „Împuşcaţi-ne!”, http://teopal.com/?p=389).
La fel ca atunci, în vară, l-am întrebat: „Ce mai faceţi, domnule profesor?” „Sunt revoltat”, îmi răspunde. Şi în câteva cuvinte îmi destăinuie că, fără nici o explicaţie, i-au luat din pensie peste 40%. Bani cu care plătea medicaţia, extrem de scumpă, necesară supravieţuirii de pe o zi pe alta în lupta cu boala incurabilă care îi măcina sănătatea. „ Practic m-au condamnat la o moarte prematură. Una lentă, chinuitoare. Mi-au scurtat zilele. Cred, în continuare, că era mai bine dacă ne împuşcau…” Tac. Ce aş putea spune? „Am vorbit cu Ionică, îl ştii, fostul meu şofer. Fiindcă lui, pe bună dreptate, i-a crescut cu ceva bănuţi pensia, iar mie mi-a fost scăzută drastic, primesc cu exact 56 lei mai mult ca el. Aproape că i-a fost ruşine să-mi spună cât are, după ce a auzit la ce nivel au adus-o pe a mea…” Îi aud răsuflarea. Pare că a alergat până la epuizare. Se opreşte, privind încruntat spre bastonul în care se sprijină. „ Şi cum să nu te revolţi când îi auzi cum mint? Şi cum să nu te revolţi când vezi în ce huzur se scaldă pe banii luaţi de la amărâţi. Şi cum să nu te revolţi când vezi cum nu se mai opresc din distrus? Pornim din nou. Fiecare cu gândurile sale. Îl văd uşor încruntat, schimbat iremediabil în anul de când nu-l mai văzusem. Pare un alt om. Îmbătrânit cu zece ani. Sfârşit.
Prin minte îmi aleargă frânturi de imagini şi întrebări fără răspuns. La ce foloseşte revolta omului, abia mişcându-se, din stânga mea? Îi este cuiva teamă de bătrânul meu profesor? Ia cineva în seamă nemulţumirea şi revolta sa? Îi aude cineva strigătul de dinaintea morţii? Ce valori mai contează în ţara mea, dacă însăşi viaţa nu mai este importantă? Câţi oameni străluciţi, adevărate comori naţionale, sunt ucişi cu sânge rece astăzi, într-o relativă linişte şi într-un simulacru de normalitate, prin legi strâmbe, prin avariţia de neoprit a politicienilor aleşi de noi? Cui foloseşte acest real genocid? Vor fi iertaţi vreodată ei, ucigaşii prin ridicarea mâinii şi zdrobitorii voluntari de destine? Sau istoria, nedreaptă altădată, nedreaptă şi acum, îi va consemna altfel decât sunt? Cum ar putea fi numiţi cei care, având puterea, întorc în timp bunăstarea unor naţiuni şi condamnă în mod conştient milioane de oameni la suferinţă şi sărăcie, numai şi numai pentru a-i fura şi tâlhări? Cum se numeşte un regim care permite, ba chiar încurajează prin exponenţii săi astfel de comportamente?
Ne oprim din nou. Pune uşor, cu teamă parcă, o mână pe umărul meu. Rămânem aşa, clipe nesfârşite. Într-un târziu, ca un ecou, rosteşte iarăşi, privindu-mă intens: ”Cum să nu te revolţi?”
Îmi iau la revedere, salutându-l cu tot respectul de care sunt capabil. Văd, cu ochii minţii, miile de vârstnici nedreptăţiţi. Ca şi el. Coloane nesfârşite împinse inexorabil de călăi în costume ultraelegante spre un sfârşit prematur. Un sfârşit nedrept, murdărit de nesimţirea şi rapacitate unor indivizi care ar trebui, teoretic, să fie oameni ca şi noi. Indivizi care, spre ruşinea noastră, a fiecăruia dintre noi, vor rămâne nepedepsiţi, bogaţi, vestiţi şi respectaţi. Pentru că noi nu vrem să-i tragem la răspundere, nu putem să-i alungăm sau nu înţelegem suficient răul pe care ni-l produc.
Şi, poate, VINA pentru durerea pricinuită lor, spiritelor de geniu ale naţiunii, profesorilor, savanţilor, inginerilor de renume, doctorilor readucători de viaţă, ofiţerilor iluştri ori aviatorilor celebri, actorilor cu nume nemuritoare, artiştilor lirici eminenţi şi milioanelor de simpli cetăţeni ai acestei ţări, o purtăm şi NOI. Cei care, prin indiferenţă şi neimplicare permitem aşa ceva. Neînvăţând niciodată din greşelile noastre.