Un parşiv meşteşug de îndobitocire

De când o ducem foarte greu, de când suntem alungaţi de la locurile de muncă şi din ţară, dar mai ales de când pensionarii au devenit la noi proscrişii societăţii iar vârsticii, în general, cei învinovăţiţi de sărăcirea celorlalţi, s-a umplut internetul de povestioare frumos colorate adresate bătrânilor. Şi nu numai lor. Ai crede că persoane milostive se întrec în a le lumina gîndurile. Primesc cel puţin două asemenea istorioare pe săptămână. Cam cu aceleaşi teme: sărăcia este o binecuvântare; cel mai fericit pământean este acela care trăieşte într-o cociobă, nu are televizor ori maşină, mănâncă mlădiţe de pom şi se roagă pentru liniştea sufletului său; cel mai bine este să alungăm orice pornire de răzvrătire, să-i iubim chiar şi pe cei care ne batjocoresc; să fim iertători; să ne eliberăm de ură şi să alungăm supărările; să nu ne mai facem nici un fel de griji; să trăim modest, cât mai modest, ca străbunii posesori de peşteri; să dăruim mult, materialiceşte şi sufleteşte, şi să pretindem puţin sau de loc; să nu aşteptăm nimic de la alţii… şi tot aşa!
Pilde peste pilde. Sfaturi de adâncă plecăciune şi înfrânare a oricăror tresăriri de demnitate. Invitaţia de a trăi mai mult din amintiri şi mai puţin din ceea ce ar trebui să primim material, legitim, urmare a muncii grele de o viaţă.
O întreagă industrie, care înghite grămezi de bani, sume cărora li s-ar fi putut da o mai bună întrebuinţare, înfloreşte pentru potolirea unor eventuale fierberi sociale. Coexistă o nouă religie, paralelă ortodoxismului (care oricum ne îndeamnă la suferinţă), umplându-ne mintea cu tot felul de eroi stupizi, de sihaştri atinşi de nirvana ori de bătrânei senili care ne cer, spre veşnica noastră fericire, să răbdăm. Ca niciodată, suntem inundaţi de percepte budiste sau jainiste, de teze ale religiilor orientale destinate de secole hrănirii sufletului, nu trupului, celor mai săraci dintre pământeni.
Se încearcă, în mod profesional, să se profite de inocenţa noastră intelectuală pentru a păşi, uşor împinşi de la spate, pe tărâmul înşelător al automulţumirii. Suntem, subtil, aduşi în starea de a fi mulţumiţi cu ceea ce ni se dă, cu aproape nimicul pe care, în mila lor, ni-l permit cei care ne conduc. Îmi amintesc de sfaturile cuprinse într-o astfel de povestioară, nevinovată la prima vedere, menită a ne face să credem că suntem fericiţi chiar şi atunci când mintea ni se întunecă din cauza nedreptăţilor, când ne ghiorăiesc maţele de foame şi îngheţăm de frig în casă. Se spunea acolo că dacă ai un acoperis, bucură-te, sunt miliarde care nu îl au; dacă abia mai mişti un picior, radiază de mulţumire, sunt milioane de oameni fără picioare; dacă ai un televizor, sari în sus de bucurie, alte multe milioane nu îl au; dacă ai o cană cu apă…etc etc etc.
Şi, invariabil, fiecare asemenea suită de poveţe se termină cu previzunea, demnă de rudele mamei Omida, conform căreia ne aşteaptă o recompensă sigură dacă dăm mai departe minunatele învăţături, spre alţi cinci, zece ori o sută de alţi nevoiaşi.
Este, de fapt, un parşiv meşteşug de îndobitocire. O încercare de a ne face să credem că sărăcia reprezintă o binecuvântare iar bogăţia un blestem. Mesajul subluminal, acoperit de poze frumos colorate şi melodii uşor adormitoare, ne parvine pe furis şi ne ocupă mintea: „Voi, fericiţilor muritori de foame, nici nu ştiţi câtă binefacere pentru minte şi trup aduce traiul în mizerie! Nu mai cereţi nimic! Mulţumiţi-vă cu ceea ce vi se dă! Să doriţi mai mult, este o greşeală! Furându-vă, ei vă fac un bine! Iertaţi, nu pretindeţi echitate! Viaţa voastră este aceea adevărată! Traiul bogătanilor este un blestem! Dacă v-a mai rămas ceva, daţi-l lor! Şi astfel, spre deosebire de voi, ei vor trăi în chinuri şi vor muri nefericiţi!”
Poate nu toate povestioarele de acest gen sunt fabricate de mânuitorii de minţi şi sentimente. Dar, citindu-le, nu strică să încercăm a despărţi înşelătoria de adevăr. Pentru că trăim timpuri încărcate de minciună şi fiindcă, aşa cum Seneca ne spune, „Perfidia domneşte în înaltele palate”.