Banca, eu şi surpriza

(Două pagini aproape autobiografice)

Un amic cu barbă (ştie el, care) mi-a povestit în scris păţania sa de la o bangă ( bancă, pentru cei normali). Nu este singurul. Eu cred că fiecare dintre noi, trăitori ai epocii jafului legiferat, avem pe suflet câte o întâmplare nefericită născută din relaţia (fizică,aproape) cu banca. Sau, mă rog, invers. Dintre bancă şi noi! Nefăcând excepţie, mai zilele trecute, o păţesc şi eu… Aveam de cumpărat ceva nimicuri pentru sărbători şi, firesc, m-am dus a-mi scoate nişte bani de pe card. Găsesc un bancomat. Îl bag (pe card), îmi cere pinul, mă salută politicos, cu toate numele pe care de la naştere le posed, şi mă întreabă (el, bancomatul) ce doresc. Îi spun ce şi cât. Şi aştept să-mi dea banii mei. Şi cardul. El (bancomatul) nimic. Nu card, nu bani. Mă aplec, mă uit atent pe fanta aia care clipeşte verzuliu, doar-doar oi vedea vreo urmă de card… Nu, n-a ieşit o labă de urangutan să-mi dea una peste ochi, cum probabil v-aţi imaginat influenţaţi de reclama aceea idioată!  Doar m-a privit, şi ea (fanta), la fel de degeaba. În faţa mea, la mişto, pe ecran se  afişau mulţumirile băncii pentru că am apelat la serviciile ei. Rămân aşa, încremenit, neştiind ce să mai cred. Într-un târziu, observ cu coada ochiului cum el (bancomatul) îmi scuipă lent, în scârbă, o bucăţică de hârtie. Cu surprinderea ce v-ar fi cuprins şi pe dumneavoastră, citesc iar şi iar hârtiuţa aceea răsucită. Citesc şi recitesc. Nici nu-mi venea să cred că-i adevărat. Scria acolo că, pentru siguranţa mea, mi se reţine cardul. (Citiţi alături, ca să vă minunaţi şi dumneavoastră!)

Brusc, o lungă suită de întrebări îmi inundă mintea. Adică nu fusesem în siguranţă? Mă aflasem în pericol fără a şti? Dânsul (cardul!) mi-ar fi explodat în palmă dacă banca nu-l „aresta” degrabă, fără să mă atenţioneze anterior? Sau, poate, dumnealui (cardul) era pe cale de a emite vreun damf toxic, vreun acid arzător ca vitriolul coanei Miţa (aceea, din „O Noapte furtunoasă”)?… Ori, dacă salvatorii de la bancă nu-l reţineau pe loc şi fără somaţie, periculosul card m-ar fi muşcat de fo zonă sensibilă, direct prin buzunarul  pantalonului?

Nedumerit, intru în bancă şi, cu uimirea încă neştearsă de pe faţă, îi spun doamnei uşor visătoare de la ghişeu:  „Bancomatul dumneavoastră  mi-a reţinut cardul!” Doamna mă măsoară din cap până în bocanci ( repede, fiindcă sunt suficient de scund) şi se adresează colegei, şoptind misterios: „I-a reţinut cardul, e primul…” A doua doamnă, mai puţin blondă, mă îndeamnă să iau loc şi îmi explică, conspirativ, cum că nu-i nici o nenorocire. Că banca are grijă de mine şi că, în cinci-şapte zile, voi avea un alt card, mai nou, mai sigur şi mai funcţional, pinul fiindu-mi deja schimbat. „ Bine, dar de ce? Cum mă descurc cu plăţile acum de sărbători? Şi de ce tocmai mie??” Doamna (aceea, mai puţin blondă) se face că nu mă aude. Repet întrebările ce mi se învârteau nebune prin mintea deja enervată, mai rar şi mai apăsat, privind-o în ochi. Ea se uită în jur la fel de conspirativ ca înainte şi îmi declară şoptit că şi lor le-au fost reţinute cardurile. Care lor? Tuturor lucrătorilor acelei bănci! Abia acum intru în panica adevărată. Fiindcă sunt amestecat fără încuviinţare personală cu ceva străin mie. Nu mă ştiam muncitor în bancă şi nici nu am vreo rudă care s-o facă. „Şi banii mei?” mai apuc să întreb, balansându-mă periculos între „a fi sau a nu fi”.  „Nici o problemă, veniţi cu buletinul şi noi vă dăm cât vreţi din contul dumneavoastră!” Adică încă o coadă, două cozi, trei cozi…Mă simt întors deja la timpurile fericite când nu aveam card şi nu făceam plăţi online. Când primeam pensia acasă vrac şi îmi permiteam, suveran, să îi trimit undeva (nu spun unde, că mi-e ruşine) pe ăştia de la bancă. Aşa că, fiind deja întors în istorie, am plecat de la bancă la ale mele cu gândul la fericiţii noştri înaintaşi numiţi daci, ori traci, ori…care au trăit bucuria de a nu avea de-a face cu sistemul bancar.

Povestea nu s-a încheiat. Fiindcă, odată ajuns acasă, mă sună cea mai  suavă voce a băncii cu pricina şi mă informează, ca pe năuci, că am un card şi că banca ar dori să facă nu ştiu ce cu el. Îi explic că nu-l  mai am (cardul). Că tocmai mi l-a reţinut bancomatul, spre siguranţa şi fericirea mea. Drept pentru care, am ajuns întreg acasă ca să vorbesc cu dumneaei. S-a mirat şi a închis. Nedumerirea sa o priveste personal! La urma urmelor, nu sunt eu responsabil de toate mirările angajaţilor băncii cu pricina. E treaba ei (a băncii).  Dar, şi din nou mi se ridică sângele în creştet,  „De ce cu cardul meu?”  Aşa că, în mod firesc, spre uşurarea nervilor personali, am mai procedat  încă o dată la rostirea printre dinţi a unor blagosloveli adânc înrădăcinate în folclor. Aşa cum şi dumneavoastră aţi fi făcut la nervi, am incantat îndelung descântecul ancestral al românului supărat…Desigur, fără efect vizibil la o instituţie atât de serioasă care şi acum, la mai mult de o săptămână de la întâmplare, păstrează, pentru protecţia sănătăţii mele, cardul criminal.