Se dau tigăi!

De când ne ştim, nimeni nu ne-a dat nimic. Toţi, şi duşmani şi prieteni, ne-au luat. Ne-au luat romanii şi turcii. Ne-au luat nemţii, apoi ruşii. Ne iau şi acum amicii occidentali. De vreo douăzeci de ani încoace, nu numai că ni se ia, suntem furaţi pe faţă!  Jecmăniţi ca în codru, deşi, ca să fim drepţi, şi codrii au cam dispărut.  S-au mutat, prin hoţie, direct în buzunarele largi ale protejaţilor puterii. Totul s-a întâmplat, atunci ca şi acum, cu complicitatea vinovată a conducătorilor ţării, motivând că o fac pentru binele şi bunăstarea noastră viitoare. Bunăstare pe care nu au ajuns-o părinţii noştri şi, mai mult ca sigur, nu va veni nici pentru noi. Este poate motivul pentru care atunci când aflăm că „se dă” ceva, orice, ni se pare că s-a coborât peste noi mâna Celui de Sus. Ne azvârlim ca disperaţii, doar-doar vom fi şi noi beneficiarii minunii dumnezeeşti. Nu ne interesează motivul ascuns al daniei. Nu contează că pentru găleata de plastic oferită ni se cere votul. Logica noastră este simplă: „Am găleata, îi votez. Dă-l dracului de vot, că şi aşa ies tot ăia care trebuie să iasă!”  Nu are importanţă că, pentru două sandwich-uri cu parizer şi-o bere, trebuie să agităm placarda cu mutra unui necunoscut zâmbind protector sub scrisul: „ Votaţi-l pe Cutărică!”. Ori să aplaudăm frenetic la fluturarea steagurilor de o culoare sau de alta. Oricare. Roşu, verde, galben sau portocaliu. Noi suntem mulţumiţi că „ni s-a dat”. Mănâncăm salamul, bem berea şi am mai păcălit o zi.  Logica gestului a rămas aceeaşi: „Ce dacă iese, bă, Cutărică? El sau altul, tot aia!”

Vă mai amintiţi de cozile spontane, „ceauşiste”, născute din nimic la zvonul apărut pe radioşanţ că „se dă ceva”? Era dictatură, era comunism, erau lipsuri, funcţiona radioşanţul… Acum cozile apar altfel. Şi sunt mult mai democratice. Au evoluat. De la statul liniştit pe scăunel şi bârfitul nevinovat s-au tranformat în busculade, în asalturi heirupiste, în tăvăluguri umane mânate de disperarea numită „a apuca”.  În capitalismul românesc de azi, „datul” se numeşte promoţie şi asigură câştigul sigur al vânzătorului. Şi numai al lui. De fapt, este o altă păcăleală. Regula pieţii ne spune că  mai tot ce intră în promoţie, ori nu s-a putut vinde altfel, ori este pe cale de a expira. Dar pe noi nu ne interesează motivul. Pe noi, indiferent că avem sau nu avem nevoie, ne pasionează „luatul”. De ce? Doar pentru motivul  că „se dă”! Îmi amintesc cum ne-am adunat cu sutele, veniti de la miezul nopţii, pentru a cumpăra bormaşini. Bor-ma-şini! Ne-am  călcat pe picioare şi ne-am strivit la intrare. Ne-am înjurat şi ne-am lovit parşiv la coaste. Ajunşi la raft, am luat uneltele cu snopul. Şi am fost bucuroşi: „Am apucat!!”.

Mai deunăzi ne-am cotonogit reciproc pentru cratiţe. Am plecat, cărând cu greu  zece vase smălţuite. Ni se citea bucuria pe faţă! Ne-am mai bulucit pentru nu mai ştiu ce marcă de detergent sau am transpirat, împingând până la pierderea răsuflării  în uşa magazinului unde se „dădeau” două kile de ulei uşor râncezit. Se pare că, alături de Halloween şi de Valentine’s Day, ne-am mai pricopsit cu un obicei. Importat şi el. Cu sărbătoarea nebună, ne consemnată în calendar, a promoţiilor. Ne împingem şi, dacă „apucăm”, ne simţim blagosloviţi. Admişi în clubul restrâns al norocoşilor vieţii. Şi mult, mult mai occidentali. Capitalişti în devenire. Dovada? Alergăm deja spre alt supermagazin şi nimic nu ne mai poate opri. O nouă promoţie ne-a pus pe jar. Se dau tigăi!

(publicat si ca editorial în revista Qmagazine/nov. 2011)