Nu degeaba se spune că moartea unui popor începe prin dispariţia cuvintelor sale, a graiului său. Pierirea cuvintelor aduce cu sine uitarea sentimentelor pe care vorbele le clădesc şi le poartă prin noi. Mor cuvintele, moare simţirea apartenenţei la un neam. Acesta este motivul pentru care, întotdeauna, cuceritorii îşi impun limba. Este cauza pentru care cei învinşi sunt constrânşi să utilizeze cuvintelor învingătorului, limba acestuia devenind limba oficială a coloniei. Puterea nemărginită a cuvântului reprezintă, în acelaşi timp, raţiunea pentru care fiecare popor cu respect de sine îşi apără cu încrâncenare graiul. Nu pare a fi şi cazul poporului român. Aproape fără să se simtă vreo împotrivire, ba din contră am putea spune, se împlinesc trei decenii de când cuvintele româneşti sunt înlocuite brutal cu altele aduse de aiurea. An după an, cu o frecvenţă îngrijorătoare, dispar din limba română cuvinte care au înscrise în ele adânci semnificaţii ale structurii morale specifice neamului românesc. Împreună cu ele se pierde în adâncuri întreaga zestre de simţăminte pe care o încorporau. Treptat, dar fără de întoarcere, am uitat cu totul despre ruşine, despre recunoştinţă, despre respect, despre patriotism sau naţionalism şi suntem invadaţi de obrăznicie, impostură, neam prostie, grobianism ori europeism de faţadă.

Un popor eliptic de ruşine

Nu mai există ruşine. Cu speranţa că au mai rămas pe undeva câteva urme, ne uităm după ea pretutindeni, ca după un copil rătăcit, inclusiv pe la cei care ne-au promis o viaţă mai bună.  Zadarnic. Putem, doar, să remarcăm încă o dată câtă dreptate avea regretatul Octavian Paler când, cu ani în urmă, ne atenţiona să fim atenţi fiindcă aproape nicăieri în România nu-i mai găsim pe cei şapte ani de acasă. Conformându-ne vocaţiei româneşti tradiţionale, ne-am obişnuit repede cu lipsa ruşinii. Ne mulţumim să constatăm (unii cu uimire, alţii cu nepăsare, cei mai mulţi cu bucurie) că se poate trăi şi fără de ea. Eliberaţi de-o grijă, am descoperit că ruşinea chiar ne încurca, era o frână, în vijeliosul nostru marş spre capitalismul desăvârşit. Am devenit un popor eliptic de ruşine. Acesta este adevărul. Şi, deşi pare prea categorică, afirmaţia nu reprezintă o figură de stil. Nu este nici măcar o metaforă (aşa precum era „Artmetica” în vocabularul fostului vice-premier Stănescu). În România, ruşinea a murit. A fost asasinată. Cine s-o mai învie? La o primă vedere, ar părea un lucru banal: „nu mai avem ruşine, şi ce dacă?”  Numai că, din nefericire, efectele dispariţiei ruşinii sunt mult mai adânci. Ruşine nu este numai un cuvânt. Este un sentiment. Este o stare omenească strict necesară mersului nostru, ca specie, înainte. Este, oricât ar părea de ciudat, un imbold spre normalitate. Poate din comoditate, poate din dezinteres ori din prostie, nu conştientizăm că tocmai lipsa de ruşine ne împinge, treptat dar sigur, spre dezastru. Lipsa ruşinii a contribuit din plin, în ultimii ani, la dezastrul  industriei autohtone, a determinat ca bătrânele păduri să moară secerate de lanţurile drujbelor pentru a putea fi cât mai repede înstrăinate, ne-a făcut să nu mai construim drumuri iar cele deja construite să ni se surpe sub picioare, ne-a adus în paragină cale ferată şi ne-a sugrumat agricultura. Lipsa de ruşine este vinovată că asistenţa medicală a rămas la nivelul secolului trecut, că murim cu zile prin spitalele transformate în ghetouri, că mâncăm alimente îmbibate cu otravă, ne înfometăm bătrânii, umplem puşcăriile cu nevinovaţi şi că ni se fură până şi pământul de sub case. Lipsa ruşinii ne-a schimbat. Cum? Priviţi la faptele de zi cu zi ale preşedintelui, uitaţi-vă la comportamentul cotidian al politicienilor, ascultaţi cuvintele Codruţei, explicaţiile şi dorinţa de a rămâne în funcţie ale procurorului general, încercaţi să înţelegeţi postura de stăpâni a grangurilor din UE sau faceţi comparaţia între promisiunile partidelor aflate la putere şi realitate. Numai şi numai absenţa ruşinii a permis ca minciuna să fie considerată o adevărată virtute, iar nouă să ni se pară că-i firesc să fie aşa.

Patriotism, naţionalism, recunoştinţă, demnitate – cuvinte şi simţăminte ucise tăcut şi lent

  Nu numai ruşinea ne-a fost asasinată. Odată cu ruşinea, o mulţime de alte cuvinte respectate până mai ieri, adânc întipărite în existenţa noastră ca popor, şi-au pierdut  semnificaţia, suflul ce le mai ţinea în viaţă. Incluşi, după îndelungi şi costisitoare insistenţe, într-o alianţă de sorginte nord-atlantică, apoi „admişi” cu dificultate într-o Europă în care ne găseam încă de la începuturi, galopând bezmetic spre globalizare, constatăm (fără a ne păsa prea mult) cum din uzul zilnic dispar, ucise, noţini absolut necesare oricărui popor matur. Să fie doar întâmplarea? Nu! Sunt crime cu premeditare. Exemple? Câte doriţi. Iată, nu se mai vorbeşte în România despre patriotism. Cuvântul patriot, ca şi reprezentarea sa spirituală sunt aruncate în delizoriu şi au sucombat întrucât, printr-un proces atent controlat, Patria a trecut din concret în virtual. Ea a fost scufundată cu totul, până aproape la dispariţie, într-o Europă virtuală care se doreşte a fi înlocuitorul artificial al tuturor patriilor continentului. Botezaţi cu emfază Cetăţeni Europeni, înghesuiţi sub faldurile fluturânde ale flamurii albastre cu douăsprezece steluţe galbene, ne ferim ca de ucigă-l toaca de naţionalism. Pentru că, în iureşul europeanist dement de azi, a fi naţionalist nu mai înseamnă să ai în minte şi să te dedici binelui ţării tale, ci să fii împotriva tuturor celorlalţi actori internaţionali. Vitejia strămoşilor, atât cât a existat ea în slujba perpetuării acestui neam peste timpuri, este înlocuită în cărţile de istorie şi în mintea copiilor noştri cu isprăvile vreunei piţipoance sexoase umflată cu botox şi siliconată  până în fese sau cu exchibiţiile nocturne ale vreunui renumit homosexual, emitentul unui zgomot botezat „muzică” şi ameţit permanent de stupefiante – cotidienele sale sandvişuri cu ceai de dimineaţa. Recunoştinţa, după moartea sa timpurie, a ajuns să fie socotită o prostie. Este motivul pentru care, lent dar sigur, ea moare odată cu ieşirea noastră din normalitate. Moare pentru că, dorind a ne socoti reprezentanţi ai timpurilor noi, ne ferim a o mai acorda celor care ne-au ajutat să ajungem oameni, celor care cu prisosinţă o merită. Demnitatea, atât de necesară azi fiecăruia dintre noi, este şi ea de mult uitată. Decesul demnităţii nu ne doare. Nu părem a avea vreun regret. Ca şi când n-ar fi existat vreodată, demnitatea a fost înlocuită cu plecăciunea. Se poartă, doamnelor şi domnilor, ploconeala. Acum, temeneaua este o cotidiană. Ne înarmăm cu ea dimineaţa la trezire, înainte de spălatul dinţilor. O au în trusa de îngrijire personală inclusiv cei care ar trebui să ne reprezinte ţara în lume, ea asigurându-le, instant, un discutabil dar aplaudat „succes” internaţional. Iar atunci când, timid, arareori  mai amintim cuiva de demnitate, gestul este drastic înfierat fiind socotit răzvrătire, antisemitism, euroscepticism sau antiamericanism.

Nu se mai poartă respectul

 În acest proces involutiv un loc aparte i s-a rezervat respectului. Acestuia, în iubita noastră ţară, i-a dispărut până şi urma. De sus, de la cele mai înalte sfere ale societăţii şi până la  talpa ţării, oricât ai căuta, nu mai găseşti nici urmă de respect. Şi ca un semn al plecării sale definitive dintre noi, până şi pronumele de politeţe a fost exclus din limbajul zilnic. El a mai rămas, dintr-o regretabilă şi surprinzătoare omisiune pentru unii, numai între filele cărţii de gramatică. Altfel, suntem deja la pertu cu toţii, de la bunici la nepoţi, de la profesor la elev, de la părinte la copil, de la venerabil la abia ieşitul în lume. Pe noi, mai vechii, cei care ne mai amintim de existenţa necesară a respectului, încă ne mai surprinde că preşedintele tării nu respectă guvernul şi nici prin gând nu-i trece că ar trebui să acorde un oarece respect poporului care l-a luat de niciunde şi l-a cocoţat acolo sus. Nu înţelegem de ce domnia sa uită respectul ce ar trebui să-l dea frumoasei limbi române (pe care nu o vorbeşte niciodată în întâlnirile sale externe) şi de ce simte nevoia permanentă să ne dovedească că este cu totul imun la ceea ce ar trebui să fie respectul funcţiei ori al legii. Nici printre politicieni, indiferent de orientare ori culoare, nu se mai poartă de mult respectul. Decedat, el a fost înlocuit cu frica.

De ce sunt ucise cuvintele?

Cuvintele au forţă. Aşa cum pot alina, cum pot vindeca, cuvintele pot fi arme. Teribile arme! Folosite cu iscusinţă, cuvintele pot schimba lumea. Ele dau putere, ele pot împinge la sacrificii, ele pot ţine în piciore sau pot dărâma imperii. Vedem, simţim, cum în România şi-au făcut cuib adevăraţi asasini de cuvinte. Şi, în plin efort de „îmbunătăţire” a codului penal, în plină criză generată de încercarea „normalizării” actului de justiţie, nimeni nu are în vedere pedepsire ucigaşilor de cuvinte, a celor plătiţi pentru a trece în uitare simţămintele nobile, trăitoare în cuvinte, simţăminte care ne definesc din punct de vedere moral ca naţiune, ca popor. Ar trebui să-i căutăm, să-i pedepsim exemplar pe ucigaşii de cuvinte şi să readucem la viaţă simbolurile pe care ei le vor pierdute. Ar fi un demers necesar, încurajator pentru viitorul, şi aşa incert, al României. Suntem în stare? Sau să fie oare prea târziu?