Cu puţin timp în urmă, în România, ţară a Uniunii Europene supusă unui control unional riguros, ţară care nu mai avea dreptul de a decide asupra bugetului naţional, căreia i se dicta modul în care ar trebui să funcţioneze justiţia, ori ce legi să aprobe şi cum ar trebui să lucreze parlamentul, preşedintele Băsescu face câteva declaraţii stupefiante. De la pupitrul prezidenţial aflat la Palatul Cotroceni, domnia sa afirmă că România trebuie să renunţe la orice interes naţional, chiar şi la suveranitate, în numele unui aşa-zis interes european nedezvăluit încă, explicit, masei imense de cetăţeni europeni: „Azi nu mai este vorba de interes naţional, discutăm despre un interes european” Şi, continuându-şi declaraţia, îşi exprimă deschis vizunea proprie (sau indusă) în ceea ce priveşte viitorul ţării care l-a ales ca reprezentant al său în relaţie cu lumea dinafară:”Va trebui să ne punem toţi suveranitatea pentru a obţine suveranitatea europeană. Soluţia corectă pentru viitor este instituirea Statelor Unite Europene” Afirmaţia imperativă de mai sus ne aduce în minte jurământul preşedintelui la investire: Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu! (sn) Să-l fi uitat domnul Băsescu? Aşa pare!
Citind şi înţelegând la adevăratele dimensiuni cele scrise mai sus, ca român, te confrunţi cu o avalanşă de întrebări. Marea lor majoritate, fără răspuns: Bun, şi România, ce se va întâmpla cu ea? Nu cumva, lipsită de interesele statale legitime şi cu suveranitatea cedată unei instituţii multinaţionale, ea nu va mai avea nici un cuvânt de spus, nici o cale de a mai alege? Nu cumva, împreună cu celelalte state suferinde ale acestei construcţii transnaţionale va fi obligată să facă numai ceea ce i se impune, fiind împinsă, cu forţa chiar, pe un drum cu un singur sens, spre o ţintă deja existentă? Spre acolo unde nu va mai avea suveranitate în nici un domeniu? Unde va fi condusă de un komisar european care, la rândul său, va aviza măsurile unui guvernator numit la Bruxelles? Unde va folosi o monedă fabricată aiurea? Unde va fi lipsită de bugetul propriu? Unde toate veniturile proprii ar urma să fie acaparate de o structură supranaţională şi folosite după bunul plac al acesteia?
Acesta să fie viitorul preconizat de politicienii care ne conduc? Nu o ţară ci o provincie a Europei? Nu un stat suveran ci o membră palidă şi supusă, aparţinând împreună cu alte surate a ceea ca s-ar putea numi „Lagărul European”? Şi, laolaltă cu celelalte state unite (ale Africii, Asiei, Americii sau Oceaniei), fără graniţe de nicio natură între ele, să cânte aceleaşi melodii, să asculte aceeaşi muzică şi să aibe aceeaşi religie.
(Datele, informaţiile privind apartenenţa unor personaje la anumite organizaţii ori grupuri, precum şi citatele utilizate, aparţin presei sau sunt culese de pe internet)