A numara-numarare

Asist siderat, ca şi dumneavoastră bănuiesc, la bătaia de joc ce ni se arată  în relaţie cu numărul celor care mai suntem aici, în spaţiul românesc încă locuit . Personal, mi se pare inacceptabil ca autorităţile unui stat, oricare ar fi acela, să nu cunoască numărul locuitorilor care trăiesc pe şi înafara teritoriului său. Nu este o chestie de moft. Numărul cetăţenilor reprezintă o problemă extrem de importantă. Uneori definitorie. De acest număr depind o sumedenie de aspecta ale vieţii noastre de fiecare zi. Nivelul veniturilor statului, venitul pe cap de locuitor, aprecierea nivelului de trai, obligaţiile şi drepturile interne şi internaţionale ale României, locul ţării între naţiunile lumii şi multe altele. Pentru cunoaşterea exactă a acestui indicator, fiecare stat a creat instituţii speciale. Plătite permanent. Din banii celor ce ar trebui număraţi. Fiindcă ei, număraţii, ştiu cât de important este ca cifra care le atestă existenţa să fie corectă. Şi dreaptă.

În România, ca urmare a „reformelor” iniţiate în ultimii ani, bulibăşeala este atât de mare încât nimeni nu ştie nimic, nu recunoaşte nimic şi, ca urmare, nu răspunde de nimic. Întrebată: „De ce nu-ţi faci treaba pentru care exişti?” fiecare instituţie plătită spre a veghea la evoluţia cotidiană a numărului născuţilor, a plecaţilor şi a veniţilor, a celor ce au părăsit definitiv lumea aceasta, are degetul îndreptat către o alta. Ministerul de interne către Statistică, Statistica înspre primării, primăriile către prefecturi, prefecturile către instituţia electorală permanentă, aceasta din urmă către guvern şi guvernul, pe rând, către toate celelalte.  Nu căutaţi! Nu veţi găsi nici urmă de responsabilitate. Nimeni nu va demisiona. Nimeni nu se va socoti culpabil. Toţi sunt fericiţi, toţi îşi fac treaba. Fiecare are cifra sa, fără vreo legătură cu realitatea şi fără a semăna cu a nimănui altcineva. Ca şi cum ar fi scăpat, în turmă, din cunoscutul stabiliment medical ieşan, renumit prin fanteziile chiriaşilor săi şi botezat cu numele rusesc al unei mândre păsări răpitoare, Socola.

Aici, în ţara unde guverne succesive îi jură propăşirea, în care prim-miniştri sunt numiţi pe pofte, după criterii neştiute de nimeni dar, miraculos, ei sunt singurii care cunosc exact ceea ce îşi doreşte românul, în care preşedintele hăhăie, înjură şi se crede pe feuda sa, unde parlamentul este plin ochi cu reprezentanţii cetăţeanului dar votează legi doar după cum este orientat degetul politrucului şef, totul se dovedeşte a fi ambiguu, aproximativ, probabil ori incert. Exact ca viaţa noastră. Exact ca deciziile, irefutabile, ale singurei instituţii ce pare a ne mai conduce. Instituţie  socotită, pe drept ori nu, simbolul fundamental al democraţiei româneşti: Curtea Constituţională.

Dacă aş fi un om întreg, rezultat firesc al unei evoluţii statale normale, privind circul acesta aş sta pe vine şi aş râde. În hohote, ţinându-mă cu mâinile de burtă. Dar nu sunt. Reprezint, prin fiinţa mea, numărată sau nu, doar produsul unei suite de regimuri toxice, anormale şi torsionate. Îndreptate împotriva mea. Dispuse oricând să mă lovească şi să mă umilească. Prin urmare, am uitat ce este râsul. Existenţa mea, atât cât e, fiind mai degrabă o aliată a lacrimei.

Prin urmare, cantonat între râs şi plâns, mă minunez încremenit de uimire şi nu aştept nimic. Nici bun, nici rău. Cu capul între palme şi cu privirea pierdută niciunde. Aşa, ca simbolul brut dar nevrut al filozofiei ancestrale româneşti numit, inspirat,  Gânditorul de la Hamangia.

Rating 3.00 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*