E sigur. Domnul Gabi Oprea, omul care are pe conştinţă destructurarea Armatei Române şi umilirea fără de precedent a zecilor de mii de militari în rezervă şi retragere, pleacă. În locul său se pare că va fi nominalizat un alt militar de carieră, domnul Dobriţoiu. Întâmplarea face ca, în decursul unei foarte lungi cariere, să-i cunosc bine pe amândoi. Unul dintre ei, prin jocul surprinzător al sorţii, a lucrat în structuri ce mi-au fost subordonate. Celălalt, aflat în perioada în care căuta cu sârg căile de parvenire, mi s-a declarat prieten şi a păstrat această aparenţă până în momentul în care s-a ajuns din punct de vedere politic…
Pleacă domnul Oprea. Cu el pleacă, definitiv, şi banii munciţi ai multor mii de foste elite ale oştirii ţării. Pleacă şi statutul militarilor de rezervă, transformaţi în pensionari anonimi şi spoliaţi de grade şi demnităţi. Se duce pe apa sâmbetei solidaritatea de castă a militarilor, atât de necesară celor care împreună îşi dau în clipă de clipă viaţa chezaş, solidaritate care a adus atâtea beneficii militarului activ sau nu. Dispare respectul faţă de înaintaşi, sters cu cinism de acest Gabi Oprea, ofiţer demisionat, militar de conjunctură trecut de la intendenţă la justiţie şi de la maior la general cu patru stele pe căi dubioase, dacă nu ilegale pe deplin dubioase. După el, păstrăm doar sentimentul că am trăit o farsă amară, atât de absurdă încât chiar şi loviţi crunt de imbecibilitatea ei, ni se pare a nu fi fost adevărată.
A rămas speranţa. Speranţa că noul ministru va readuce lucrurile la fireasca lor matcă. A promis-o de nenumărate ori, din postura de aspirant la înalta demnitate şi de „opoziţionist” aflat sub reflectoarele studiourilor de televiziune. Rămâne de văzut dacă vâna sa de militar şi respectul faţă de cuvântul dat nu au fost lichefiate de atingerea cu floarea vitriolată a politicii.
Eu, unul, nu mă aştept la minuni. Mai degrabă cred în tergiversarea acestei stări de fapt. În elaborarea unui lung şir de motive pentru care nu se poate reveni aşa „dintr-o dată”. La sfaturi şi îndemnuri repetate la răbdare, la promisiuni de încredere în bunele sale intenţii, la asigurări de respect şi la recomandări de a aştepta revenirea economică a ţării.
Din nefericire, timpul militarilor pensionari este limitat. Va înţelege noul ministru acest simplu adevăr? Puţin probabil. Fiindcă, la rândul său, domnul Dobriţoiu va fi sluga credincioasă a partidului care l-a pus acolo sus. Partid care, deşi naţional, puţin o să-i pese de durerea militarilor bătrâni, pe cale de dispariţie. De faptul că aceşti bătrâni nu mai au asistenţă medicală gratuită, aşa cum legea lor o cere, negru pe alb. Şi mor cu zile. De faptul că ei, bătrânii aceştia de azi, au avut un contract cu statul pe care el, statul, nu îl respectă şi că dreptatea pentru ei este tot atât de necesară ca şi pentru toţi ceilalţi români.
În concluzie, mă gândesc serios la vechea zicală românească, atât de plină de adevăr: „Schimbarea stăpânului, bucuria prostului”. Deci, să nu ne bucurăm prea repede. Şi nici prea tare.