Experimentul

Dacă, din bunăcredinţă, excludem din ecuaţie contribuţia condamnabilă a conducerii ţării, rămâne o enigmă motivul pentru care tocmai România a devenit victima celui mai dur experiment pe care Fondul Monetar Internaţional l-a iniţiat în această parte a lumii. Teoretic, dar şi practic, România nu avea nici un motiv să adopte cele mai crude măsuri cunoscute în lumea civilizată împotriva propriului popor. Nici financiar şi nici economic nu se afla într-o situaţie disperată. Era în NATO, fusese admisă în Uniunea Europeană şi nu mai existau presiuni de oportunitate în sensul acestor legitime aspiraţii. Dereglările minime de traseu din punct de vedere a deficitului de cont curent din PIB, datoria externă mică, rezervele valutare suficiente şi situaţia relativ stabilă a economiei, aşa fracturată cum era, nu erau de natură a impune sacrificarea populaţiei.
Aflate în situaţii mult mai grele decât România, Portugaliei, Irlandei şi chiar Greciei li s-a cerut sacrificii mult mai mici. Acolo, de fiecare dată s-a avut în vedere impactul asupra nivelului de trai al populaţiei, păstrarea unui grad de suferinţă suportabil şi măsuri complementare care, într-un interval de timp rezonabil, să permită revenirea la o stare de normalitate. Ceea ce, în cazul României, nu s-a întâmplat. Deşi nu doresc să să aglomerez cu cifre rândurile de faţă, merită să subliniez că Irlanda a redus cu 10% salariile bugetarilor pe o perioadă strict determinată, iar Portugalia cu circa 5%. Reducerile de personal, în ambele ţări, s-au păstrat sub cifra de 10.000, în timp ce la noi au depăşit cu mult 100.000. Discrepanţele sunt evidente şi de ne explicat altfel decât prin existenţa unei încurajări voluntariste a măsurilor FMI din partea unor conducători ai ţării lipsiţi de responsabilitatea protejării populaţiei aflate deja în suferinţă.
Oricât de multă înţelegere ai fi dispus să acorzi conducerii ţării de după 2008, va trebui recunoscut că poartă, singură, întreaga vină a chinului adus de FMI românilor. Este o vinovăţie criminală, evidentă pentru orice observator obiectiv, în ciuda încercărilor de a o acoperi cu iluzorii beneficii ulterioare, cu invocarea crizei şi cu prăfuitul argument: ”Era singura soluţie”. S-au văzut, fără prea multă strădanie, indiferenţa şi cruzimea preşedintelui şi a guvernului vis-a-vis de viaţa cetăţeanului. O atitudine ce s-a mulat perfect pe dezinteresul (ori interesele!) FMI. Mai mult, s-a evidenţiat dorinţa, chiar şi insistenţa conducătorilor aleşi de noi, de a se aplica admonestări exemplare, absolut gratuite, unei întregi naţiuni. Demers de ne admis într-o societate democratică, de ne acceptat în Europa secolului XXI! Spre stupefacţia întregii lumi civilizate, cei cărora li s-au încredinţat atât mersul spre bunăstare al României cât şi reprezentarea intereselor naţionale pe arena internaţională, îşi prezintă propriul popor ca fiind leneş, hoţ, lipsit de educaţie, beţiv, având ca principală preocupare cerşitul şi „păcălirea” statului, nu munca. Impactul extern a fost dezastruos şi efectele se văd în atitudinea europeană, ba chiar şi dincolo de Europa, faţă de fiecare român. Socotit încă de la graniţă hoţ, tâlhar sau cerşetor.
După ce timp de două decenii au fost distruse ramuri întregi ale economiei. După ce au fost destructurate şi învrăjbite practic toate structurile sociale. După ce au fost reduse forţat (cu peste 70%!) efectivele armatei. După ce s-au vândut pe nimic adevăratele perle ale economiei, s-au „fabricat pe bandă rulantă” milioane de şomeri şi alte milioane de lucrători au fost pensionaţi forţat, cetăţeanul este acuzat azi de propriul guvern că nu vrea să muncească. Că sunt prea mulţi pensionari şi că împreună cu şomerii mănâncă fără muncă banii destinaţi dezvoltării economiei. Care economie, astăzi? A cui dezvoltare? Până în 1990 nu existau practic şomeri. Tot românul lucra. Şi, ca cetăţean trăitor şi atunci, nu poţi să nu te întrebi:”Acum suntem o altă naţiune? S-a mutat altundeva, aiurea, România aceea cu popor cu tot? Nu cumva cei care acum acuză sunt adevăraţii vinovaţi de dezastrul ţării?”
Enigma invocată în primele rânduri îşi păstrează valabilitatea, cu atât mai mult cu cât preşedintele declară, mândru de înfăptuirile mandatelor sale, că nu are nimic să-şi reproşeze. Cu atât mai mult cu cât laudele greţoase ale politicienilor puterii la adresa unui guvern schimbat ca falimentar nu încetează nici după o săptămână de la izgonirea acestuia din istorie… Pare halucinant, ireal, o falie spre o lume absurdă pentru oricare minte sănătoasă!
Ca şi dumneavoastră, lovit de sărăcie, umilinţă şi nedreptate, trăiesc speranţa că vinovaţii pentru distrugerea milioanelor de destine din ţara numită România îşi vor primi pedeapsa cuvenită. Deşi istoria a dovedit că în cele mai multe cazuri adevăraţii criminali mor în glorie şi că învinovăţirea lor postumă nu mai foloseşte la nimic. Nimănui. Niciodată.

Rating 3.00 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*