Dreptul la adevăr

            În plin secol XXI, prizonieri ai unei imense şi permanente campanii de propagandă, ne  este din ce în ce mai greu să despărţim minciuna de adevăr. După zeci de ani de eforturi politice destinate manipulării, propagarea minciunii  pare a fi  cucerit definitiv mapamondul. Parcă ne-am afla captivi într-o falie temporală a falsităţii. Împotriva evidenţei, sunt fabricate şi ne sunt prezentate ca „adevăruri” istorioare care convin doar unora. Acelora care se cred stăpânii planetei şi au aroganţa de a socoti că această lume este doar proprietatea lor. Cetăţeanul de rând, indiferent cărei ţări ori semiţii aparţine, se adânceşte tot mai profund într-o realitate paralelă adevărului, este sugrumat de minciună  şi este  pus în imposibilitatea de de a-şi mai organiza viaţa în baza vreunei certitudini.  Bombardat cu neadevăruri, i se impune să vadă doar prin ochii magnaţilor de televiziune şi presă. Vieţueşte, practic, într-o realitatea creată artificial, în mod special  pentru el. Un uriaş şi ultracostisitor aparat propagandistic lucrează fără pauză pentru a „modela” adevărul, zi şi noapte, oră de oră, minut cu minut. Posibilităţile sale sunt atât de mari, încât poate declanşa revolte populare, poate iniţia războaie sau poate spulbera guverne oricând, aproape în orice parte a lumii. Suntem inundaţi de o imensitate de imagini şi de date mincinoase, prelucrate propagandistic de profesionişti ai minciunii şi prezentate ca indubitabile. Ni se „dictează” ce să credem în legătură cu unele personalităţi sau cum să vedem o suită de evenimente. Ni se servesc poveşti ridicole despre uciderea deliberata a multor mii de civili nevinovaţi şi ni se prezintă argumente mincinoase atunci când are loc invadarea armată, sălbatică, a unor state suverane…

            Exemplele sunt nenumărate. Instrumentate de marile puteri militare şi economice ale lumii, inventate în laboratoarele propagandistice ale partidelor politice ori ale serviciilor secrete dintr-o ţară, oricare ar fi ea. Numai cu enumerarea lor s-ar umple mii de pagini. Cei buni, îi vedem buni pentru că interesul cuiva o cere şi numai atâta vreme cât slujesc scopului acelui „cuiva”. Îi vom percepe ca răi, duşmani de moarte, atunci când nu mai răspund convenabil comenzilor. Ne amintim de Sadam, Gadafi, Mubarak, bin Laden, Miloşevici… de Iugoslavia, Irak, Afganistan, Libia…Şi de multe, foarte multe altele.

           Nici conaţionalii noştri, fabricanţii români de minciuni, nu sunt mai puţin productivi. Oficial trăim decent, dar flămânzim crunt. Ni se spune că 40% dintre români sunt bogaţi, dar ei nu au bani nici să-şi plătească dramul de căldură împins pe ţeavă de un sistem de termoficare vechi, ineficient şi manageriat de persoane politice corupte, tot mai bogate pe zi ce trece. Prin lege, Constituţia este cartea de căpătâi a naţiunii, dar numai dacă poate fi  interpretată favoarabil uneia sau alteia dintre persoanele ori partidele aflate la putere. Poporul este declarat suveran, dar păşeşte, împins cu forţa, pe un drum pe care nu îl doreşte. Declarativ, democraţia se întăreşte în România, dar excesele totalitariste sunt tot mai dese şi tot mai evidente. Nu ştim nici azi, la peste douăzeci de ani, adevărul despre decembrie 1989. Et cetera.

        Din nefericire, în nici o constituţie a lumii, în nici o lege cunoscută mie, nu este înscris dreptul suveran al cetăţeanului la adevăr. Şi, nicăieri nu sunt prevăzute pedepse penale dure pentru conducătorii care îşi mint poporul.  Puteţi crede că sunt utopic, dar cred că ar fi vremea ca aceste două omisiuni să fie înlăturate. Ar fi timpul să ni se înapoieze dreptul la adevăr! Sau poate că, fără ştiinţa noastră, evadate din mausoleul refrigerator al Pieţei Roşii, pildele lui Lenin privitoare la adevăr mai animă minţile celor care ne conduc: „Adevărul? Doar o prejudecată burgheză meschină”…

                                                                          (Publicat si ca editorial in revista Qmagazine/sept. 2011)