DE CE PROTESTEAZĂ   MILITARII ÎN REZERVĂ

            Pare ilogic şi  sunt  mulţi cei care nu înţeleg de ce  ies în strada si îşi strigă nemulţumirea militarii în rezervă şi retragere.  La nivelul veniturilor din România, militarii aveau pensii relative bune. Mari, în comparaţie cu ceea ce speră majoritatea pensionarilor. Chiar şi înjumătăţite, ele trezesc invidia unora. Deci nu  pentru bani se înfruntă ei cu jandarmii. Nu doar pentru banii ce li s-au luat din pensii  se agită tot mai puternic armata de rezervă a ţării. Atunci, de ce?  

         Ca să aflăm ce i-a scos pe militari în stradă,  multe lucrurile ce ar trebui explicate. Unele uşor de înţeles, chiar şi pentru cei aflaţi departe de viaţa militarului. Altele, cu mult mai greu de  priceput. Cu atât mai dificil, cu cât astăzi percepţia multora privitor la  militari nu este tocmai binevoitoare.  Se simte chiar o oarecare  adversitate. Nejustificată în opinia unora, dar cultivată cu osârdie în ultimii doi ani.

          Ceea ce cunosc eu, este că aceşti militari, blamaţi azi,  sunt aceia către care se striga, cu speranţă şi bucurie, „Armata e cu noi !”.  În zilele şi nopţile nebune din acel decembrie. Acel DECEMBRIE!  Ei sunt cei care având întreaga putere, au predat-o  din proprie iniţiativă  unui guvern pe care l-au crezut democratic. Fără regrete, fără ranchiună, fără  presiuni. Din respect pentru cei care azi îi iubesc. Din dragoste pentru cei care astăzi îi urăsc. Şi ei, defăimaţii de astăzi, nu au cerut niciodată nimic în schimb!

          Mai ştiu că ei sunt aceia care au acceptat de bună voie instaurarea controlului civil asupra armatei, pricepând ce înseamnă adevărata democraţie mult înaintea altora.

         Adevărul este că militarii reprezintă o categorie socială aparte, care la prima vedere  pare izolată de tumultul social cotidian. O categorie socială fără acces la învârtelile cu bani negri, fără protecţia oferită de carnetul de partid, fără a avea timp de combinaţii care să  umfle portofelele.  Dar care, în tăcere, cu demnitate, cu costuri umane imense, a suportat în ultimii  cincisprezece ani o dureroasă şi permanentă metamorfoză.   Armata a fost supusă unei lungi suite de operaţii chirurgicale menite să-i schimbe nu numai dimensiunile şi înfăţişarea. I s-a  modelat un trup cu totul nou, în  care a fost  rearanjată până şi poziţia organelor principale. Mai mult chiar. S-a intervenit, uneori cu toporul, operându-se pe creier pentru a i se modifica simţirea, sufletul, spiritul şi menirea.

         Nici o altă instituţie fundamentală a statului nu a cunoscut o asemenea transformare. Pentru a realiza, numai  în parte, dimensiunile întregului efort, este poate suficient să ştim că, timp de mai bine de zece ani, în fiecare zi au fost daţi afara din armata, în medie, câte şapte oameni. Şapte pe zi! Neîntrerupt.  Generali, ofiţeri sau subofiţeri.  Sunt  cifrele oficiale!  

        Au protestat militarii? Nu! Deşi au fost distruse carierele a sute de mii dintre ei şi alungată liniştea  familiilor lor, deşi implicaţiile sociale au fost de nedescris, militarii au înţeles că ţara are nevoie să intre în NATO.  Şi  s-au  supus de bună voie  dureroasei metamorfoze.  În tăcere, scrâşnind din dinţi şi înghiţindu-şi lacrimile.  

         Azi, în momentul în care credeau că Armata a încheiat lungul calvar, când cu rănile nevidecate încă voiau doar să-şi vadă de viaţa lor, militarii sunt atacaţi dur, mişeleşte.    Nu-şi pot  explica de ce, dintr-un simplu capriciu,  printr-o suită de legi nedrepte, sunt umiliţi, batjocoriţi, furaţi şi denigraţi în ochii concetăţenilor. În faţa acelora pentru care ei au făcut toate acele sacrificii.

          Militarii, învăţaţi cu sinceritatea şi cu elemente de conduită clare, nu pricep scopul acestor măsuri. Văd în ele doar  ură oarbă,  manevre politice, şi jocuri de imagine menite să le fure banii, să le răvăşească viaţa.  Care nu aduc nici un folos societăţii, care nu generează vreun avantaj economic, strategic ori de siguranţă a naţiunii.

          Ei  stiu că aceste măsuri crează haos în instituţia militară, desfiinţează corpul de rezervă al apărătorilor cu arma în mână ai naţiunii, ameninţă existenţa pe mai departe a elitelor Armatei, desconsiderând până şi gradele militare – singurul bun pământean. Unica sa avere,  pe care militarul o duce cu sine în mormânt şi care doreşte să-i fie păstrată pe cruce. Întregul sistem de valori  în care au crescut, au fost  educaţi şi pe care l-au slujit este în pericol de a fi demolat. Fără a se pune altceva în loc.

            Cum  să mai  creadă în bune intenţii, când ei văd aici numai  ambiţia nemăsurată a  unor politicieni efemeri, care au iluzoria ambiţie de a rămâne în istorie ca reformatori ai neamului prin negarea şi distrugerea a tot ceea ce a fost înaintea lor?

          Militarii sunt oameni educaţi.  Toţi ofiţerii sunt absolvenţi de studii universitare sau a unor forme de învăţământ echivalente.  Subofiţerii au şcoli tehnice ori administrative. Nu pot fi manevraţi. Nici minţiţi. Nici înşelaţi cu vorbe meşteşugite şi promosiuni deşarte.

         Militarii sunt capabili să descopere, înaintea omului preocupat doar de grija zilei de mâine, pericolul real în care este pusă ţara.  Dincolo de fireasca nemulţumire în faţa abuzului financiar, umilinţelor şi torturii morale la care sunt supuşi, prin protestul lor  ei spun: “Opriţi-vă!  Puneţi  în pericol existenţa acestui popor!” 

        Putem  noi înţelege acest avertisment, strigat acum în stradă de oamenii în uniformă? Dacă da, vom fi alături de ei.

       Dacă nu, vom continua să ne mirăm  înecaţi în nedumerirea noastră şi, probabil, să înjurăm  printre dinţi. Ceea ce, în mod sigur, nu ne va aduce nici mai multă bunăstare şi nici mai multă speranţă pentru ziua ce va fi.