Ole…Ole!

            Sfârşit de decembrie. Anul 2010. Se împlinesc 21 de ani de la ziua câştigării libertăţii. Încă îmi mai răsună în urechi “Ole…Ole, Ceauşescu nu mai e!”

            Teoretic, sunt un om liber.  Mult mai liber decât înainte de căderea comunismului.

            Teoretic, trăiesc în democraţie. Am drepturi. Sunt protejat de legi care îmi asigură demnitatea. Şi, teoretic, am un trai decent.

            Teoretic, o Constituţie modernă mă apără de abuzurile statului şi parlamentari aleşi de mine sunt preocupaţi de bunăstarea mea.

            Teoretic, sunt un om european şi sunt tratat ca atare în orice stat al Europei unite.

            Aşa stând lucrurile, încerc un bilanţ. Revăd, împreună cu dumneavoastră,  ce mi-a adus anul care tocmai se încheie. Şi, surprizele nu sunt puţine:

–         Am primit în mod repetat, din partea primului ministru, apelativele „nesimţit” şi „profitor”. Ceea ce m-a nedumerit. Eu nu înjurasem pe nimeni.

–         Ca o urmare  firească, pensia mea a căpătat şi ea calitatea de „nesimţită”. Inutil şi neadevărat. Dar jignitor.

–         Politicieni zâmbitori şi plesnind de bunăstare mi-au adus la cunoştinţă că ar trebui să-mi fie ruşine.  Întrucât primesc nişte bani nemeritaţi, rupţi de la gura săracilor. Credeau că sunt ca ei.

–         Domnul preşedinte, preşedintele ales democratic a doua oară, m-a catalogat drept grăsan şi m-a anunţat că mă aflu suit pe grumazul slăbănogului. Ca urmare, dovedind grijă părintească faţă de sănătatea mea şi a celui de sub mine, mi-a tăiat un sfert din mâncarea zilnică.  Şi, iată cum,  luna decembrie m-a găsit mult mai uşurel. La buzunare.

–         În calitate de  pensionar militar am aflat, în acest an,  că pensia mea a dispărut. Pur şi simplu nu mai e! Prin urmare, viitorul meu, atât cât a mai rămas din el, va depinde de o hârtie emisă de cineva care nu are nici o expertiză s-o emită. Dar în care scrie negru pe alb că  am muncit cu cinci ani mai puţin decât am muncit, am primit nişte bani pe care de fapt i-am dat,  sunt un idiot (fiindcă nu ştiu pe dinafară cât am primit ca „venit individual” în fiecare dintre cele   492 de luni lucrate înainte de pensionare) şi  că pensia mea următoare va fi calculată după un algoritm secret conform căruia ea, pensia, creşte înainte s-o primesc şi scade dramatic când e s-o bag în buzunar.

–         Un domn ministru, încruntat şi furios, m-a asigurat în mod public, de la tribuna parlamentului,că nu va permite niciodată să-mi fie diminuat  venitul.  A jurat că este dispus să-şi sacrifice cariera politică de dragul meu. Şi a votat cu amândouă mâinile legea care mă arunca în sărăcie întrucât, între timp, a constat că aşa o cerea interesul naţional căruia el, om de onoare, nu i se poate opune. Şi unii l-au crezut.

–         O domnişoară finuţă, cu vorbă blândă şi sfioasă, motiv pentru care este al treilea om în stat, mi-a demonstrat, muncind noaptea târziu pentru binele meu, că 80 este egal cu 170 şi că o lege care îmi modifică definitiv viaţa poate fi adoptată aproape în unanimitate de un parlament cu plenul ruşinos de gol. Şi n-a păţit nimic. Întrucât nimeni, nici măcar un matematician, nu a pedepsit încălcarea legii. A matematicii, pentru că celelalte au fost deja modificate…

–         Tot domnul preşedinte, acela ales şi a doua oară, bine dispus ca după o agapă bahică, mi-a bătut  obrazul şi mi-a transmis  oficial că fără să bag de seamă, brusc, am devenit  un asistat social şi, ca urmare, să trec la muncă nu l-a întins mâna. Şi nu i-am mai întins-o.

–         Acelaşi personaj, ales a doua oară, mi-a comunicat că, începând  din acest an,  sunt singur pe lume. Pe cont propriu. Adică statul, care de când m-am născut  îmi ia la sânge  impozite, nu mai are nici o obligaţie faţă de mine. Aşa că, mă priveşte direct şi personal dacă mai rămân sau plec, dacă mai trăiesc ori mor, dacă mai sunt român sau nu. Oricum, mă somează să plătesc în continuare şi să nu cumva  să îndrăznesc să mai am vreo pretenţie. Deoarece,  „nu mai suntem în comunism”. Lucru de care nu sunt pe deplin convins.

–         Curtea Constituţională, organism independent din punct de vedere politic,  format din politicieni ascunşi sub roba de magistrat dar care ( au jurat!) nu mai au nici un fel de orientări politice,  mi-a comunicat prin mai multe Decizii că este constituţional să fiu furat, dacă furăciunea este făcută de către guvern. Guvernul a înţeles mesajul. Şi îl aplică.

–         Primul ministru, plin de grijă faţă de viitorul ţării, i-a făcut o surpriză şi fiicei mele, asigurându-i un un concediu mai scurt  pentru creştere copilului şi bani mai puţini pentru lăpticul şi pamperşii nepotului meu. Întrucât, „ca să ne fie cât mai clar”,  atât îşi permite astăzi ţara care ieri îşi permisese mai mult şi din care cauză trăim azi mai prost. Dar, în mod sigur, vom trăi mai bine cândva datorită măsurilor de restructurare statală luate de domnia sa. Care măsuri?

–         Am mai primit şi asigurări. Cele mai multe, tot de la domnul premier.  Domnia sa,  în persoană, de la un pupitru modificat conform dimensiunilor fizice personale, a jurat că a venit  timpul să-mi spună mie, românului, adevărul.  În mod justificat. Deoarece eu, cu mintea mea limitată, nu-l pot afla singur. Şi mi-a garantat  premierul,cu mâna pe inimă, că  trăind rău, eu o duc bine. Că legile care mă lovesc din toate părţile sunt mângâieri aducătoare de bunăstare  şi că banii pe care mi-i ia îmi asigură un trai îmbelşugat. Că, deşi eu nu văd, economia creşte. Că, deşi nu producem nimic, exporturile explodează şi criza pleacă ruşinată,  încet dar sigur,  spre ţări mai puţin norocoase decât a noastră. Lipsite de binefacerile unui asemenea guvern.

–         În acest an, mi-au mai dat asigurări şi preşedinţii partidelor din opoziţie. Ei, sărmanii,  luptă din greu pentru mine. Este motivul pentru care, coborând din maşini ultra luxoase, îmi declară iubire eternă. Pentru binele meu, ei refuză să voteze în parlament. Din înţelegere pentru durerea mea, ei nu reuşesc să treacă niciuna din multele moţiuni de cenzură. Depuse, repede şi repetat, tot din grijă pentru mine.  Şi se pare că, tot gândindu-se la situaţia mea, nu prea vor să ajungă la guvernare.  Ştiu şi de ce. Ca, din prea mult respect pentru mine,  să nu mă dezamăgească.

         Sunt câteva din bucuriile aduse de anul care se încheie. A fost un an plin de evenimente de acest gen. Aproape nu a fost zi în care să nu mă bucur de atenţia şi grija  guvernanţilor. Îi simt atât de aproape încât, instinctiv, mă cutremur.

        În timp ce scriu aceste cuvinte, un om disperat s-a aruncat în gol de la balconul parlamentului. S-a prăbuşit peste scaunele, tradiţional goale, ale aleşilor naţiei.  Se discuta legea salarizării. Era exact momentul în care, de la tribună,  premierul se pregătea să mă mai asigure odată cât de mult îl iubeşte pe român şi ce sacrificii face pentru el. Adresându-se, evident, stimaţilor săi colegi şi rostind, fără îndoială , adevărul.

       Pe tricoul însângerat al omului, zăcând cu faţa zdrobită pe treptele care duc spre tribuna de unde ar trebui să vorbească poporul, scria: „Ne-aţi ciuruit/ Aţi vândut toată ţara/Ne-aţi ucis viitorul copiilor/Ne puteţi lua viaţa dar nu/LIBERTATEA” Ca şi mine, omul făcuse bilanţul anului ce se încheie. Şi ajunsese la o concluzie. În chiar ziua libertăţii noastre.  

      Poate şi de aceea, acum, la ceasul socotelilor, îmi vine să ies pe stradă. Şi să strig, iar, din toţi plămânii:  ”Ole…Ole…!” Din nefericire, nu pot spune cine nu mai e. Pentru că sunt toţi. Încă! Poate şi din cauza mea.