DESPRE LIBERTATE SI DEMOCRATIE

            Gicu Geacu, ţăran din tată în fiu, vecinul meu de peste vale, îşi bea berea de duminică la „bufetul” din sat, numit de toţi „La şcoală”. Îi spune aşa pentru că birtul-magazin sătesc ocupă spaţiul locativ al şcolii. În baza uneia din prea multele reforme democratice ale învăţământului, şcoala din sat a fost desfiinţată. Ca sa nu rămână nefolosită, clădirea e utilizată acum de unul din „intreprinzătorii” satului ca magazin, birt şi spaţiu de socializare rurală. Un fel de minicămin cultural- berărie.  Cu mese şi scaune aşezate simetric. În fosta cancelarie profesorală. Principalele acţiuni „culturale” susţinute aici sunt berea,  bârfa şi politichia. Pentru ca atmosfera să fie completă, din două difuzoare coşcovite, cât e ziua de lungă, răsună o muzică ciudată. Un melanj dintre populară şi manea. Niciuna originală.

            Intru, ca să-mi cumpăr pâinea de fiecare zi. De cum mă zăreşte, Gicu, „făcut” deja, sare cu întrebarea: „ Spune dumneata, dom’ şef, ce bun ne-a adus nouă democraţia asta?”.  „Dom’ şef” e formula sa de politeţe maximă utilizată, cu o intonaţie niţeluş peiorativă, mai ales când e troscăit. „Libertatea!”, îi răspund fără să stau prea mult pe gânduri. „ Care domnule, că n-o văd deloc. Adică nu văd niciuna nouă…” Soarbe însetat din sticla de-o jumate. „ Libertatea de a fi minţit? O aveam şi pe vremea lu’ împuşcatu. Libertatea de a muri de foame? O aveam şi p-asta! Libertatea de-a fi condus de nişte neisprăviţi? Era şi atunci. Libertatea  d-a alege pă cine vrea ei? Şi asta era. Spune dumneata care…”

Cam avea dreptate Geacu. „Uite, libertatea de a pleca în altă ţară să munceşti, dacă nu eşti mulţumit aici”. Ridică sprâncenele a mirare. „ Păi, eu nu credeam că eşti d-ai lu Băsescu să spui basme în cârciumă… că aia nu-i libertate, aia e sclavie! Aşa să ştii, de la Gicu!”  Comesenii lui Geacu îl aprobă, clatinând capul şi aşteptând reacţia subsemnatului. Precis că în sine lor spuneau „ I-a tras-o Geacu!” Acum intrasem în horă. Trebuia să joc. „ Mai sunt libertăţi”, îi spun. „ Libertatea de a vedea fete dezbrăcate la televizor, zeci de programe de divertisment…Libertatea de a demonstra în piaţă…de a striga lozinci împotriva guvernului.”  Pe măsură ce vorbeam, Gicu Geacu devenea tot mai nedumerit.  „ Dumneata numeşti asta libertate? Te ştiam om cu carte! Asta e, ca bomboana  cu care minţi copilu. Ca să facă ce vrei  tu, fără să ţipe. Sau ca zorzonelele care le dai lu Leana până îi faci felu. Eu sunt sărac, da nu sunt prost! Şi ăstia mă ia de prost. D-aia sunt supărat.”  Tace. Priveşte în jur, aşteptând încuviinţare din partea auditoriului. „ Şi mai adă, mă Vasile, o bere! Ca să pot să-i spun lu’ dom’ şef că şi beat, Gicu nu-i prost şi n-o să-l prostească nici d-alde Băsescu, cu tot neamu lui!”

Îl salut politicos pe Gicu Geacu şi plec spre casă cu pâinea în traistă. Din uşă, îl laud trântind sticla de tăblia mesei şi strigând spre nu ştiu cine: “Da’ cu pensia mea ce-avură mă, de ce să dau banii mei bandiţilor ăia? Să-i bea ei?”

Întâmplarea este autentică. Mă gândesc că Gicu, om simplu, cu carte puţină şi muncă multă, îi vede pe guvernanţi aşa cum sunt. Fără mască. Le vede faptele. El ştie bine atât. Că un conducător adevărat şi bun trebuie să aibe grijă de popor. Şi îl judecă drept, în raport cu modul în care acesta îi orânduieşte viaţa.

Dacă nu de altceva, de blestemul celor ca Geacu ar trebui să le fie frică. Lor. Ştiţi dumneavoastră cui.