Un prieten mi-a trimis să citesc un document. Un raport german plecat de la Bucureşti la început de noiembrie 1940. Ştiindu-mă neîncrezător în ceea ce circulă rătăcit prin spaţiul virtual, el mă asigură că este autentic şi că se află la Arhivele Naţionale, în fondul cuprinzând microfilme din SUA, rola 358, cadrul 1405523. Îl cred pe cuvânt.

Raportul este scurt. Poate prea epic pentru a fi tipic german. Tema: modalitatea în care Reich-ul ar trebui să subjuge România pentru a obţine maximum de profit. Până aici, nimic nou. Este una dintre temele predilecte, referitoare la România, care au bântuit minţile multor imperii în decursul istoriei europene. Şi, după câte vedem, preocuparea în această direcţie continuă şi azi când noile imperii, în încercarea lor de a se constitui legal şi definitiv, se ascund sub o altă denumire. Păstrând însă aceleaşi năzuinţă: jefuirea cât mai adâncă a  bogăţiilor celor slabi.

În opinia autorului documentului, probabil un ofiţer de informaţii german, anonim pentru noi  „Putem astfel vedea că există aici (în România)  substanţe ale unei rase vrednice. Este însă îndoielnic că acestea sunt destul de puternice pentru a crea un stat şi a transforma o populaţie într-un popor. În primul rând nu există un conducător şi nici o clasă conducătoare.” În 1940, aproape ca şi azi…

O altă constatare, la fel de nemăgulitoare, pare şi ea actuală:” Noua Românie însă trăieşte de la început pe baza atotputernicei bunăvoinţe a Axei, chiar şi din punctul de vedere al politicii interne.” (sn)   După 72 de ani, aproape că ne găsim în aceeaşi situaţie. Doar că acum “Axa” se numeşte altfel.

Autorul raportului mai credea, în noiembrie 1940,  că România este o ţară “ai cărei ofiţeri, funcţionari şi intelectuali aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare”  Nici în această privinţă nu ne-am schimbat prea mult…

Cu referire directă la spolierea ţării de bogăţii, ofiţerul german prefigurează, fără a intenţiona, desigur, aspecte sociale şi acţiuni externe aplicate României şi azi, în perioada de început a secolului XXI. În multe privinţe, de chiar urmaşul statal de peste ani al Reich-ului. Citez: „Mulţumită capacităţii populaţiei româneşti de a răbda de foame, (sn) mica supraproducţie agrară a României va fi la dispoziţia Reichului şi petrolul îşi va găsi drumul spre Reich câtă vreme acesta va curge. (…) Apare acum întrebarea dacă Reichul trebuie să se mulţumească cu atât. Nu ar fi mai degrabă în interesul său să folosească pe deplin bogăţiile naturale şi forţa de muncă din această ţară apropiată? (…)Populaţia României nu este una ambiţioasă şi în mod oriental-slav se mulţumeşte cu astâmpărarea foamei (sn) în loc să se străduiască să îşi asigure toate cele necesare. Religiozitatea moartă a bisericii ortodoxe îi întăreşte în această atitudine. (…)”

În mod surprinzător (sau nu…), ofiţerul german pare a anticipa, cu claritate, până şi metodele ce vor fi aplicate poporului român peste 70 de ani. Şi pe care noi, contemporani acestui timp, le simţim din plin pe pielea noastră:”Dacă se doreşte ca România să nu fie doar păstrată ci să fie folosită pe deplin acest lucru nu poate avea succes doar prin consiliere, ci prin metode coloniale (sn) (…) Apoi trebuie ca forţa de lucru care acum leneveşte să fie ocupată intensiv pe model colonial  (…)(sn)

Calea de realizare a acestui scop? Paşnică. Prin trădare. “O impunere pe cale paşnică”, bazată pe constatarea că ofiţerii, funcţionarii şi intelectualii români “aproape fără excepţie sunt obişnuiţi să trăiască din trădare” Dar să cităm direct de la sursă: “Aceste sarcini pot fi îndeplinite fără să fie atinsă suveranitatea formală a României (caracteristicile cele mai importante ale suveranităţii oricum îi lipsesc acestui stat)  (sn) şi fără ca să fie blocate posibilităţile de dezvoltare ale puterilor vrednice din rândul populaţiei româneşti. Modalitatea de acţiune trebuie să fie o impunere pe cale paşnică. Nu ar trebui să fie dificil de obţinut sprijinul guvernului român (…) De asemenea nu ar trebui să fie întâmpinate obstacole de netrecut pentru punerea sub regie germană a construcţiilor de drumuri şi canale. Nu este nevoie de mijloace violente pentru penetrarea industrială.”

 

Dacă vi se par cumva contemporane constatările, intenţiile şi căile de acţiune din raport, nu vă miraţi! În numai două decenii, în multe privinţe, prin străduinţa conducătorilor ţării şi a “prietenilor” noştri externi, ne-am întors în timp cu mai mult de o jumătate de secol. Iar scopurile, metodele şi tacticile colonizatorilor,  nu s-au modificat cu nimic în esenţa lor. Au fost doar atent cosmetizate şi parfumate cu esenţa atât de tentantă, înşelătoare şi volatilă a mirosului denumit democraţie.

În cele din urmă, poate, pentru noi, mai dureros este că nu ne putem dumiri încotro ne îndreptăm. Spre viitor, prin secolul în care fizic trăim? Sau înapoi, spre negurile ce păreau uitate ale veacului trecut, prinşi şi târâţi brutal în curentul acestui colonialism cosmetizat?