Am asistat azi, în reprize, la privatizarea ( a se citi, vânzarea) în direct a unuia dintre cele mai mari complexe industriale din România şi unul dintre cele mai importante existente în această parte a Europei.

Dacă în faţa camerelor de luat vederi nu s-ar fi jucat la ruletă soarta câtorva zeci de mii de angajaţi, a aproape o sută de mii de suflete împreună cu famiile, practic a unui un oraş de mărime medie în România, demersul televizat ar fi stârnit râsul. Vizionam o piesă de teatru demnă de pana marelui Eugen Ionesco, scăldată din belşug în spuma şampaniei absurdului. Cu scene aproape clasice ale comediei de situaţie.  Cu actori care, demni de admiraţie, se străduiau să interpreteze cât mai autentic rolurile încredinţate de un regizor anonim. Cu o intrigă elegant şi subtil gândită, încărcat de suspans. Un adevărat Spectacol!

Numai că, dincolo de scenă, cu adâncă uimire, descoperim un colos industrial distrus sistematic din interior, cu acordul şi cu  sprijinul tacit al statului român (proprietarul de drept!). Adus, chiar dincolo de limita absurdului, în situaţia de fi vândut la preţul de piaţă al unui fotbalist mediocru est european.

Numai că, în culise, se simte mirosul unor aranjamente murdare, zgomotul cu greu estompat al unor maşinaţiuni politice, zăngănitul de arme ale unui război electoral, izul de neconfundat al politicianismului aproape pur, sforăitul nesimţirii guvernamentale şi zeflemeaua nepăsării statului român faţă de cetăţenii săi aduşi pe zi ce trece în pragul disperării.

Am asistat, mut de uimire, la un spectacol rar vizibil pe scena din spatele micului ecran, de obicei ascuns dincolo de uşile capitonate ale birourilor somptuoase în care se lăfăiesc veşnic nesătulele hiene financiare. Spectacol de obicei nevăzut de noi, dar prezent aproape cotidian în viaţa ultimilor douăzeci de ani ai ţării mele.

Un spectacol, ca mai toate celelalte asemenea, fără un final explicit. Cu sfârşitul oferit  (dezinteresat?) interpretării personale a fiecărui spectator. Cu acel final incert, imprevizibil pe moment şi, conform experienţei celor mai mulţi dintre noi, potenţial dezolant.  Mai mult ca sigur dureros, în proporţie mai mare sau mai mică, pentru fiecare dintre noi. Devastator pentru ţară.

Şi, ca o culme a bătăii de joc, îşi face simţită prezenţa, dincolo de finalul doar bănuit, faimoasa frază inventată cu mult timp în urmă de proaspătul proprietar al Oltchim: ” Nici nu ştiţi ce pierdeţi!”

Nimic altceva decât o comedie. Din păcate, tristă.