Cu exact doi ani în urmă publicam un ciclu de articole intitulat „Unde eşti Armată Română?” (http://teopal.com/?p=37 ; http://teopal.com/?p=39 ; http://teopal.com/?p=41 ) Părea o întrebare legitimă, pusă în momentul în care un guvern bezmetic preconiza adoptarea unei întregi suite de acte normative menite să distrugă tot ceea ce militarii câştigaseră în decursul sutelor de ani de sacrificii pentru ţară. O operă de demolare fără precedent. Era vorba de anularea a 47 de legi şi a 16 ordonanţe de urgenţă. Toate privind viaţa militarilor, esenţa şi menirea Armatei. Întrebarea era, atunci, justificată. Întrucât vedeam cu spaimă cum instituţia militară, aflată în pericol, cufundată într-o condamnabilă nepăsare, nu dădea semne că ar pricepe situaţia limită în care se afla.
Azi sunt pus în situaţia de a nu-mi face un titlu de laudă din strigătul acela interogativ. Articolele au rămas fără ecou deşi, în ceea ce notasem acolo, previzionam dezastrul ce urma să se întâmple. De ce a fost în zadar? Fiindcă nu înţelesesem că Armata despre care eu întrebam, dispăruse. Definitiv. Şi iremediabil. S-a dovedit apoi, lună de lună, cât de inutil era să mai caut adevărata Armată Română. Ea nu mai exista. Fusese înlocuită cu un conglomerat de semimercenariat unde mulţi dintre cei în uniformă pierduseră aproape întregul set de sentimente şi valori caracteristice soldatului oriunde în lume. Inclusiv respectul pentru ţară şi pentru înaintaşi. Cei mai mulţi dintre „noii” ostaşi nu mai erau interesaţi în nici un fel de tradiţiile milenare ale instituţiei şi nici de prezentul acesteia. Iar eu greşeam, aşteptând sprijin pentru armată de la autorităţile statului, de la asociaţia pensionarilor militari sau de la parlament. Acestea fuseseră deja cumpărate.
Nu înţelesesem că, până şi în armată, preocuparea de bază devenise banul. Banul şi interesul imediat de a-l obţine. Pe orice cale. Apăruseră şi făceau carieră combinaţii şi oportunităţi ce rătăceau bezmetic în fiecare structură militară şi care, în mod firesc, schimbaseră fundamental sentimentele intime ale multor ostaşi. Se evaporase pe nesimţite patriotismul. El fusese înlocuit, cu nimic. Un gol ocupase locul acestui sentiment devenit brusc demodat, ruşinos chiar. Politicul infectase grav un organism nepregătit pentru prezenţa sa acolo. În mintea celor mai mulţi, apărarea ţării se transferase în sarcina unor organizaţii internaţionale la care noi devenisem neînsemnată parte. Politicieni de conjunctură clamau că n-ar mai merita ca apărarea ţării să mai fie preocuparea purtătorului român de uniformă. Vremurile se schimbaseră, spuneau ei. Independenţa naţiunii devenise azi doar o filă îngălbenită de istorie, o retorică învechită şi un câştig invizibil şi inutil acum când cedarea de suveranitate devenise politică de stat.
Nu ştiam, dar atunci când eu întrebam public “Unde eşti Armată Română?”, aproape fiecare militar de rang înalt devenise deja un politician mascat, activ sau în devenire. El juca numai şi numai pe cartea partidului care îi facilitase o avansare fulminantă. Preocuparea pentru viitorul Armatei incetase să mai fie de interes pentru el. Ea, acestă preocupare, fusese predată în totalitate şi definitiv politicienilor, confundându-se, voit sau nu, cerinţa democratică pentru un ministru civil cu ieşirea completă a militarilor de carieră din ecuaţia deciziilor privitoare la apărarea naţiunii. A fost o greşeală imensă, ca nicăieri în lume. Unii dintre acei politicieni se aflau extrem de departe de realităţile instituţiei militare. Alţii erau complet ignoranţi în ceea ce priveşte problematica militară. Cei mai mulţi, inclusiv ilustrul prim-ministru Boc, erau nişte frustraţi, stăpâniţi de ideea idioată că armata prosteşte, că nu este necesară decât în caz de război şi că, în timp de pace, armată reprezintă doar un consumator inutil de resurse.
A urmat incalificabilul şir de acte normative, culminând cu Legea 119 şi OUG 1/2011 prin care, cu cinism şi în bătaie de joc, militarii au fost asimilaţi civililor. Incredibil? Da! Trăiam ceea ce nu se mai intâmplase în istorie… Nu s-a ţinut cont de statutul special al purtătorului de uniformă, de zilele, săptămânile şi lunile petrecute în aplicaţii, de nenumăratele restrângeri privind drepturile cetăţeneşti ale fiecărui militar, de jurământul care îl obliga la sacrificiul suprem, de contractul pe viaţă pe care îl avea cu statul. Au fost şterse, printr-o nemernicie vinovată, toate obligaţiile pe care statul se angajase să le respecte în raport cu militarul. O viziune primitivă, impusă de onorabilul Boc şi transpusă în articole de lege de condeiul înveninat al incapabilului Şeitan, au transformat în coşmar viaţa militarului. În special a aceluia aflat în rezervă. Au murit cu zile, batjocoriţe şi umilite, zeci de personalităţi militare aflate în rezervă, împinse dincolo de limita suportabilităţii, apăsate de bătaia de joc la care erau supuse. Zeci de mii de pensii au scăzut dramatic, printr-un sistem de calcul artificial, inexact şi inechitabil. Atinşi fiind, în special, ofiţerii de rang înalt, cei care sacrificaseră Armatei întreaga lor viaţă. Aceia care, prin strădiunţe de neînchipuit în timpuri tulburi, păstraseră întacte prestigiul şi demnitatea instituţiei. Ierarhia militară a devenit o amintire.
Un ministru, el însuşi militar, a acceptat cu o condamnabilă inconştienţă, a controlat şi condus întregul proces prin care se distrugea statutul militarului în rezervă, prin care se reduceau dramatic veniturile legale a militarilor activi şi prin care se transforma în cenuşă prestigiul militarului român. Foşti şefi ai Statului Major General, deveniţi peste noapte politicieni de vază, au votat în parlament, fără pic de remuşcare, batjocoririrea corpului militarilor şi furtul din buzunarul celor care le-au fost colegi. Asociaţia militarilor în rezervă, condusă de personaje fără coloană vertebrală, în loc să lupte din toate puterile pentru protejarea drepturilor membrilor săi, a încurajat şi a contribuit la condamnarea pecuniară şi sufletească a bătrânilor militari. Ofiţeri activi au acceptat fără crâcnire terfelirea uniformei, iar unii dintre ei, avansaţi peste noapte la grade înalte, cu încălcarea tuturor regulilor militare, s-au aliat efortului de umilire a acelora care le-au fost mentori şi sprijin. Aici ne aflăm!
Din fericire, în Armata Română există încă militari adevăraţi, cu dragoste de ţară, respect faţă de uniformă, conştienţi de importanţa şi menirea acestei instituţii fundamentale a statului. Ei nu dispar niciodată, în ciuda eforturilor demolatorilor. Ei sunt acolo, deşi nu pot vorbi. Azi, ei nu sunt lăsaţi să se afirme şi trăiesc drama nesiguranţei locului de muncă pe care îl iubesc, îl respectă, şi pentru care s-au pregătit ani şi ani. Ei nu cedează. Motiv pentru care au întregul meu respect.
Aştept ca noua guvernare, alcătuită din politicienii care acum declară că înţeleg importanţa armatei naţionale, să facă dreptate. Şi să se revenină la normalitate. Deşi, chiar şi în privinţa acestei juste îndreptări, am inima îndoită. Fiindcă răul este prea adânc. Şi dificil de scos de acolo.