Protestăm. Zile şi nopţi la rând. În frig, în ploaie, înjuraţi de jandarmi şi testând cu nasul nostru mirosul gazelor de toate felurile. Gaze izbucnite din butelii ori ieşite din cartuşele otrăvitoare azvârlite pe ţeava aruncătoarelor sofisticate. Şi gaze de altă natură, aduse de vântul schimbării rătăcit în Piaţa Universităţii. Mă afund între sutele, între miile de suflete care speră. Sunt copleşit de ele, aici, într-o zonă cu tot atâtea destine fărâmate de o administraţie nemiloasă, preocupată de atingerea unor scopuri complet străine nouă, cei care am ridicat-o şi o ţinem acolo sus.
Trebuie să recunosc că, pierdut între scandări şi banere, strivit de garduri metalice şi platoşe negre, sunt câteva lucruri pe care nu reuşesc să le pricep.
Întâi, cum de putem crede că protestele paşnice, de cele mai multe ori timide, pot sensibiliza un preşedinte care s-a dovedit crud, băşcălios şi cinic, în momentele în care, cu zâmbetul pe buze nenorocea milioane de oameni? Cum de ne închipuim că va pleca, ruşinat de strigătele noastre, acela care hăhăind a condamnat la moarte prin înfometare sute de mii de concetăţeni, români cărora le promisese bunăstare şi fericire?
Doi. Suntem atât de naivi încât să sperăm că un guvern profund corupt, care urăşte din rărunchi poporul acesta, care a dovedit că nu-i pasă decât de interesul propriu, care a demonstrat că este capabil de cele mai josnice acte pentru a minţi şi distruge ceea ce încă mai funcţiona în ţară, care nu respectă nici legea şi nici regulile bunului simţ, va pleca la vederea benerelor nostre inspirate de amărăciune şi sărăcie?
Trei. Cum de ne putem permite să devenim obiectul de studiu, cobaii din poligonul de instrucţie al jandarmeriei? Cum de nu înţelegem că jandarmii, nesolicitaţi suficient la acţiune, sunt cei care ne provoacă, organizează riposte conforme temei tactice de însuşit în ziua respectivă, verifică pe pielea noastră eficienţa diferitelor metode de „luptă”, efectele diferitelor „arme” nou intrate în înzestrare şi reacţia noastră la metodele lor? Iar noi, cu ochii vineţi, cu piciorele rupte, cu capetele sparte, îi plătim să ne bată. Le plătim echipamentul, carburantul şi maşinile cu care ne aleargă, chiar şi primele primite de cei mai plini de zel în batjocorirea noastră.
Poate sunt eu prea zăpăcit de frig, prea neîncrezător în puterea strigătului venit din stradă, ori prea pesimist în minunile pe care le poate face un set de lozinci inteligente. Poate nu înţeleg eu, îmbătrânit degeaba, cum funcţionează democraţia românească, cum poţi speria călăul înaintea căderii securii ţipând „Libertate!” Ori cum să-l alungi pe ucigaş, postând un baner inspirat pe butucul execuţiei.
Şi aş vrea să n-am dreptate. Şi aş dori ca, înfruntându-mi temerile, în a doua sută zi de protest paşnic „tiranul” să-şi facă bagajele, să-şi ceară iertare şi să întindă mâinile spre protestanţi pentru a i se pune cătuşele. Ca, citind lozincile din ce în ce mai pline de adevăr, guvernul să se prezinte în piaţă, cu ochii în pământ, să îngenuncheze şi să ceară iertare, în cor, sutelor de protestanţi paşnici. Apoi, conştient de greşelile sale, să se îndrepte, încolonat, spre Jilava. Timp în care jandarmii, aruncându-şi caştile, măştile şi bastoanele, să-şi prindă mâinile cu protestanţii într-o paşnică horă a prieteniei.
Aş vrea, din toată inima, să apuc ziua aceea!