Surprinderea ca stare de fapt

            Nu se poate să nu recunoaşteţi că starea cea mai des prezentă în viaţa noastră de fiecare zi este surprinderea. Ea nu apare din neant. Este generată în cascadă, voit sau nu, de la nivelul guvernamental ori prezidenţial. S-au adunat ani şi ani de când preşedintele (acesta, anteriorul, ori anteriorul anteriorului), premierul (oricare ar fi el), miniştrii (în scaun sau foşti), politicienii (coloraţi de la portocaliu la galben), analiştii (de toate categoriile), specialiştii ( depăşind celebra cifră de 2000), purtătorii sau purtătoarele de cuvânt, consilierii de la cele mai variate niveluri etc, se întrec în a ne ului. Iar noi, nefericiţii nepurtători de titluri, ne pomenim surprinşi din toate direcţiile, mai ales de sus în jos. Şi cum să nu fim luaţi pe nepregătite, când aflăm la scurte intervale de timp (zile, ore, uneori minute) fie că nu avem treabă cu criza (ea atacându-i numai pe cei bogaţi), fie că suntem băgaţi în criză până sub bărbie; fie că datorită hotărârilor înţelepte (din vina cărora moare unul din zece) am depăşit criza ,fiindu-ne interzis să-i mai pronunţăm numele (ca să nu creăm panică), fie că măsurile anticriză (de fapt nişte  tăieri otova dar recunoscute ca“dureroase”) vor continua a fi luate şi în următorii trei ani; fie că valul noii crize (un alt ţunami declanşat de recentul cutremur financiar american) nu ne va afecta, fie că trebuie să fim,  dacă nu îngrijoraţi cel puţin preocupaţi de ceea ce ne va lovi?  

Suntem tot în stare de surprindere când aflăm că salariile vor creşte, sau mai bine nu; când nu-i iubim pe chinezi (nouă luni fără ambasador acolo, aşa se cheamă) şi brusc îi pupăm pe gură; când se vrea indexarea pensiilor pentru ca apoi să se renunţe, ele blocându-se pentru mulţi ani; când luăm bani cu împrumut (doar aşa, ca o centură de siguranţă) şi constatăm uimiţi că banii au dispărut fără urmă, riscând ca fără centură să ne cadă pantalonii în vine dacă nu ne împrumutăm iar şi iar; când reducem drastic cheltuielile, dar făurim inspiraţi fântâni arteziene în care se bălăcesc peşti exotici (la Piteşti) sau ies din caldarâm lei abia născuţi care scuipă spre cer apă cristalină (proiectul pentru Palatul Victoria); când scoatem pe targă bolnavii din spitale (ca la război!) pentru a le transforma în azile, dar după mai bine de o jumătate de an vedem că nu mai avem nici spitale nici azile; când pensiile nu se reduc (fiindcă ar fi neconstituţional), dar se impozitează suplimentar; când 80 este egal cu 270; când reducem numărul de poliţişti, dar infiinţăm o nouă poliţie a şoselelor; când guvernul aproape a şi “introdus” coşul pensionarului,  dar preşedintele ne spune că este o inepţie; când…

            Spre a vă uşura înţelegerea ştiinţifică a stării noastre perpetue de surprindere, voi enumera etapele ce o caracterizează: prima este nedumerirea; a doua este conştientizarea totalei incompatibilităţi a fenomenelelor observate, cu experienţa anterioară; iar a treia, în mod firesc, este uimirea.

            Nu ştiu câtă dreptate are celebrul profesor care a aranjat astfel etapele surprinderii, dar eu, nefericitul ei subiect, constat că nu pot ieşi din îmbrăţişarea sugrumătoare a stării a treia. Pentru că, spre uimirea mea continuă, la noi surprinderea cetăţeanului pare să fi devenit cea mai consecventă politică de stat a ultimului deceniu.

            Iertate fie-mi nenumăratele paranteze. Ele uneori subliniază, alteori completează şi totdeauna obosesc. Dar, ce-ar fi viaţa noastră de astăzi fără paranteze?

                                                   ( Prezenta a apărut şi ca editorial al autorului în revista Qmagazine/sept 2011)