„Jucătorii” şi noi ceilalţi

Din nefericire, viaţa noastră nu depinde numai de noi. Ne aflăm, în mare măsură, la cheremul celor care ne conduc. Deşi ca slujitori ai noştri  în cele mai înalte poziţii ale statului au fost inventaţi miniştri, s-a ajuns la paradoxala situaţie în care noi, cei care ar trebui să le fim stăpâni, am devenit supuşii lor. E vina noastră, e tupeul lor. Odată ajuns acolo sus, precum calul lui Făt Frumos dar fără a se da de trei ori peste cap, ministrul devine o altă vietate. Mai plină de sine, mai vorbitoare şi mult mai ştiutoare. Agramatul ne va da lecţii de gramatică, incultul ne va preda înaltele virtuţi ale culturii, prostul va experimenta pe pielea noastră subtile soluţii supurând de inteligenţă, iar hoţul ne va explica beneficiile cinstei şi ale respectării legii. Ca şi cum nu ar fi fost destul, a apărut un nou tip de conducător:„Jucătorul”!  El este acela care nu se mulţumeşte doar cu atribuţiile pe care funcţia ocupată i le conferă. Se vrea şi în scaun şi deasupra lui, în acelaşi timp. Este cel care îşi inchipuie că ştie totul, rezolvă orice doar prin propria voinţă, dincolo de lege, tradiţie ori bun simţ. Are păreri definitive despre tot ce mişcă în jurul său, s-a petrecut în istorie sau se va întâmpla în univers. Dacă este în fruntea unei ţări, va încerca s-o modeleze conform poftei sale, crezându-se providenţial şi văzându-se  alături marilor făuritori de istorie ai neamului.  Dacă este doar ministru, se va strădui ca instituţia „sa” să devină un fel de buric guvernamental de care depinde stabilitatea ţării, fără de care  întregul mecanism politico-economic n-ar funcţiona şi care prin ceea ce emană va trebui să schimbe soarta fiecărui român. Ca un accent al măreţiei, el, ministrul, dă lecţii tuturor, de la agricultor la academician şi aşează pe drumul pe care el îl crede drept tot ce consideră că este strâmb sub soarele mioritic.

Despre domnul preşedinte, „jucător” autodeclarat, nu are sens să mai povestesc. Îi ştim cu toţii jocul, simţim cu toţii şi ne bucurăm mai mult sau deloc. Ori ne minunăm de năzdrăvăniile domniei sale, scuipând în sân. După chipul şi asemănarea sa au mai apărut câţiva miniştri. „Jucători” nedeclaraţi. „Jucători” sub acoperire, dar autentici. Un exemplu ar fi domnul Lăzăroiu. Un „jucător” nou-nouţ! Conform principiului  inventat de domnul Băsescu, proaspătul ministru le ştia pe toate, bulucite brusc şi definitiv în capul său exact în clipa semnării jurământului la Palatul de pe deal. Inainte chiar de a păşi pe treptele înmarmorate ale ministerului. Pentru a-şi realiza convingeri solide asupra acelora pe care nu le putuse  asimila din cauza aglomeraţiei intelectuale din secunda mirifică mai sus amintită, dar pe care le bănuia, au fost necesare numai câteva sondaje. Rapide şi profesionale. Profesionale, pentru că domnia sa este specialist în sondaje şi nu acceptă ideea unor matematicieni amărâţi conform căreia nu totdeauna ceea ce extragi la întâmplare dintr-o mulţime este semnificativ pentru conţinutul acelei mulţimi. Rapide, pentru că, personal, a trecut în fugă prin câteva judeţe. Prin urmare, sus-numitele sondaje i-au arătat domnului ministru, cu cerneala încă neuscată pe legitimaţia de intrare în minister, că România este plină de leneşi, fentangii (iertat să-mi fie substantivul), falşi bolnavi, infirmi prefăcându-se că le lipseşte o mână sau un picior, posesori de agere priviri care se dau drept orbi şi de milioane de bogaţi preocupaţi să se piardă printre puţinii săraci existenţi încă, cu scopul de a scăpa de sabia ascuţită a legii. (vezi şi http://teopal.com/?p=1040 )

Deşi nu era treaba dumnealui, în baza aceluiaşi principiu, al „jucătorului”, domnul Lăzăroiu a constatat că 40% dintre români sunt bogaţi. Pricepându-se la orice, ca un „jucător” veritabil ce se află, a descoperit că  românul devine bogat dacă are un venit de circa 6 euro pe zi, umplând astfel spaţiul carpato-danubiano- pontic cu  milioane de magnaţi. Apoi, din poziţia de ministru al muncii, familiei şi protecţiei sociale, ne-a destăinuit că există în ţară 77 de centrale termice neperformante, împărţite pe criterii politice. Desigur, de pe acelaşi scaun, cunoaşte că cele ale opoziţiei sunt de două ori mai multe şi mai proaste decât ale partidelor de la putere. Fără să declare deschis că este cunoscător în ale termodinamicii ori doctor în economie, ne-a mai împărtăşit că primarii sunt singurii vinovaţi de producerea căldurii scumpe şi, fără a recunoaşte că domnia sa este guvernul, a stabilit cu de la sine putere ca primarii (care oricum nu aveau de unde) să dea sau nu subvenţii, după cum „vrea muşchii lor”, nevoiaşilor, bogătaşilor sau la ambele categorii convieţuitoare. Cu toate acestea, din dragoste pentru dreptate, a gândit o nouă grilă de repartizare a ajutoarelor pentru căldură, prin care să se dea mai puţin, dar la mai mulţi. Dreptate, în viziunea domniei sale, însemnând ca în anul acesta să se acorde numai jumătate din banii de anul trecut.  500 milioane lei se vor transforma din subvenţie pentru nevoiaşi, în economie pentru…nimeni nu recunoaşte pentru cine. Oricum, nu pentru cei de la care s-a luat! Altfel, de ce să se mai fi adunat acele milioane de la ei, ca să le dea înapoi?

Am pentru dumneavoastră o rugăminte:   Atenţie la domnul Lăzăroiu! Nu-l subestimaţi! Domnia sa joacă tare. Şi, din nefericire, viaţa noastră, a tuturor, va depinde de „jucăria” acestui „jucător”!