De dragul fuduliei?

Au trecut deja ani şi ani de când încerc, în mod iresponsabil cred, să mă lămuresc pentru care motiv noi, românii, ne aflăm cu trupe în Afganistan sau pe alte teatre de operaţiuni militare din lume. Am declarat război cuiva şi nu am aflat? Am devenit noi o mare putere? Avem interese globale? Fondurile destinate armatei  dau pe dinafară şi ne trebuie un debuşeu?  Nimeni nu a reuşit să mă lămurească.

Din partea  factorilor cu responsabilitate din MApN , guvern şi parlament, auzim răspunsuri care se încadrează în şabloanele răsuflate şi goale de conţinut,  de genul: „datoria faţă de Alianţă”, „lupta împotriva terorismului internaţional”, „ne achităm de obligaţii ca un aliat responsabil”, „trebuie să ne demonstrăm loialitatea”. Ba, unele personaje ajunse aproape de vârful piramidei politice sau pe palierul de sus al poziţiei sociale, m-au privit superior, cu o oarecare îngăduinţă. Nu agasaţi de insistenţa mea, doar uşor miraţi. Şi plictisiţi. Chiar cu un rest de empatie. Ca şi cum ar fi avut în faţă un retardat, un tip „plecat” departe de  lumea reală. Ca şi cum s-ar fi întâlnit brusc, pe bulevardul central al capitalei, cu Don Quijote de la Mancha în persoană, având lancea în cumpănire, călărind la trap mărunt vestita Rosinantă şi întrebându-i repetat de adresa castelului Dulcineei…

Admit, sunt eu de modă veche dar, de când ne dăm mari luptători internaţionali, punând în balanţă pierderile şi câştigul…parcă numai de pierderi avem parte. Armament performant, nu. Tehnică militară pentru înzestrarea armatei, numai vechituri cu pretenţii şi la preţ de noutăţi. Plata militarilor la nivel NATO, un vis. Participare la „reconstrucţia” pe baze noi a economiilor naţionale din ţările în care am contribuit la „instaurarea democraţiei”, zero barat. Avantaje strategice sau de natură politico-economică în calitate de membru al Alianţei şi plătitor cu sânge a acestei apartenenţe, mai de nici un fel: America nu prea ne vede, Marea Britanie ne ocoleşte, Franţa ne dă cu flit, Germania ne urechează iar Italia ne tratează ca şi cum am fi ciumaţi. În schimb, pâna la 26 mai 2011 ni se întorseseră în sicrie de plumb, spulberaţi de „dispozitive explozive artizanale”, 19 tineri care lăsaseră în urma lor 16 văduve cu 14 copii minori şi zeci de părinţi bolnavi de durere. Mai mult, populasem spitalele din România, Germania sau alte locaţii „emergente” cu 72 de răniţi şi mutilaţi de război.

În acest timp, Preşedinţia şi Ministerul Apărării continuă să emită pe bandă rulantă telegrame de condoleanţă şi acordă post mortem sau post mutilare ordine şi medalii, simboluri inutile pentru nişte copilandri sfîrtecaţi de mine, cu viitorul distrus, ori pentru tinerele văduve ajunse la disperare într-o societate care ia şi pielea de pe sărac. Şi, de la aceleaşi instituţii prestigioase ale naţiunii, ni se  explică doct că trebuie făcute eforturi, că suntem în parteneriate strategice cu Alfa şi Omega, că avantajele sunt, dar nu se văd de la nivelul nostru, al muritorilor de rând. Al celor  care plătim din greu.

Pot înţelege nevoia de sacrificiu, dorinţa de afirmare, efortul de mai bine. Ori încercarea de a fi alături marilor făritori ai istoriei. Admit rolul armatei de „ambasador”, prin prezenţa militarilor noştri pe meleaguri unde nu s-a prea auzit de România. Pot înţelege impunerile de moment pentru atingerea unui scop vital al naţiunii. Dar nu pot pricepe motivul pentru care, cu bună ştiinţă, acceptăm  vărsarea de sânge nevinovat. Cu câştiguri doar în planul abstractului. Fără nici un avantaj vizibil, fără nici o perspectivă de mai bine pentru ţară în viitorul previzibil…

Ar mai fi o explicaţie:  poate o facem doar aşa, de dragul fuduliei!