Alţi oameni, aceaşi politică

                              (mic discurs despre perseverenţă)

         Orice am face, Ungaria ne este vecină. Fie că vrem, fie că ne opunem, ungurii vor dori Transilvania. Au stăpânit acest teritoriu, au simţit gustul bogăţiilor sale şi nu se pot împăca cu gândul că l-au pierdut. Este un sentiment cât se poate de omenesc. Nu trebuie deci să ne mire încercările repetate de recâştigare a Ardealului. Chiar dacă insistenţa ungurească deranjează simţămintele românilor ori aţâţă focul extremiştilor din ambele tabere. Acum, după sărbătorirea zilei ungurilor de pretutindeni, constatăm că persistă o oarecare agitaţie politică românească determinată de unele declaraţii date de oficiali unguri cu ocazia sărbătorii. Declaraţii care ar putea fi considerate amestec în treburile interne ale României, o poziţie deplasată în relaţie cu minoritatea maghiară din ţara noastră şi aluzii la revenirea Ungariei în graniţele dinainte de Trianon. Se demonstra, încă odată, că în ciuda prezentării lor ca „excelente”,  relaţiile cu vecinul nostru din vest conservă  tensiuni. Ca mai peste tot unde istoria a schimbat destine, a fost dreaptă cu unii şi nedreaptă cu alţii, a respectat doar pretenţiile celor puternici şi a călcat în picioare dreptul celor slabi.

             Poziţia din Ardeal a oficialităţilor ungare la 15 martie a.c. mi-a readus în minte un interviu acordat de fostul ministru ungar de externe Laszlo Kovacs, în funcţie atunci, ziarului „Pravda” din Bratislava. Temele interviului,  în număr de două, seamănau până la identitate cu tematica abordată acum în România: poziţia Ungariei faţă de reevaluarea  Tratatului de la Trianon şi modul în care guvernul ungar gândea problematica minorităţilor.

             Domnul L.Kovacs a explicat atunci de ce Ungaria nu poate lua în calcul acţiuni care să vizeze o eventuală revizuire a Tratatului : „ Acest guvern nu este dispus să treacă la adoptarea unor măsuri aventuriste. Spre exemplu, nu doreşte extinderea teritoriului Ungariei (sn), întrucât au mai fost încercări asemănătoare şi tocmai datorită acestora ţara a devenit mică aşa cum este. Şi dacă acest lucru s-ar repeta, am temerea că acest stat va pieri.” Foarte diplomatic!

           Oricare observator atent constată că există două poziţionări ale guvernului de la Budapesta relativ la situaţia cu care Ungaria nu se va împăca niciodată: Tratatul de la Trianon! O poziţie, exprimată mai sus de ministrul de externe, destinată vecinilor beneficiari ai Tratatului şi  partenerilor externi  ai Ungariei. O alta internă, în relaţie cu proprii cetăţeni, niciodată prezentată pe plan internaţional.  Aceasta, ultima,  relevă că încă din ziua semnării Tratatului în Palatul Marelui Trianon de la Versailles (4 iunie 1920), Ungaria doreşte reîntregirea teritoriului care a aparţinut  părţii ungare a Dublei Monarhii, adică a Transleithaniei. O aspiraţie de înţeles.

         Ar trebui să fim naivi pentru a-l  crede întrutotul pe domnul L. Kovacs când spunea că „nu se doreşte extinderea teritoriului Ungariei”.  Realitatea arată că, din partea care mai rămăsese întreagă din regatul sfântului rege Ştefan după bătălia de la Mohacs,   Tratatul de la Trianon a impus  pierderea a 71% din teritoriu şi a circa 63% din populaţie (în parte nemaghiară). Care ungur ar putea fi mulţumit cu o astfel de situaţie? Ar putea fi acela chiar ministrul de externe al Ungariei?

           Tentative ale Ungariei de modificare a graniţelor stabilite la Trianon au tot avut loc. În perioada 1938-1941, datorită în principal unei inteligente politici de alianţe, Ungaria reuşise să anexeze sudul Slovaciei (1938), o parte din Ucraina subcarpatică(1939), zone ale nordului Transilvaniei (1940) şi unele teritorii mai mici, aparţinând azi Serbiei, Croaţiei şi Sloveniei. Toate s-au reîntors la matcă. Despre aceste „încercări” vorbea Laszlo Kovacs…

          Dacă în privinţa graniţelor nu se pot face concesii, de nici o parte, altfel stă situaţia în ceea ce priveşte cea de a doua temă: drepturile minorităţii maghiare aflată pe teritoriile altor state. Întrebat despre asta, domnul L.K. nu părea tentat de un răspuns tranşant. Dar, chiar dacă învăluită într-o lungă tiradă de generalităţi, esenţa gândirii sale  privind minoritatea maghiară dinafara graniţelor era clară: ungurii de oriunde vor trebui să aibe dreptul de a-şi folosi limba maternă în administraţia de stat (sn), în viaţa publică şi să-şi păstreze identitatea culturală.

        Dar reciproca? Drepturile celorlalte minorităţi aflate pe teritoriul ungar nu ar trebui să fie la fel de extinse sau de restrânse ca ale maghiarilor din ţările respective? Răspunsul domnului L.Kovacs s-a dovedit a fi negativ, fără nici un echivoc. Şi iată cum argumenta:” Reciprocitatea, din mai multe puncte de vedere, nu poate avea caracter de oglindă.(sn) Trecutul istoric este totuşi diferit, altele sunt condiţiile”…

     Interviul se întâmpla cu 15 ani în urmă. Vi se pare că s-a schimbat ceva?