BIRUINŢE  POSTDECEMBRISTE

          Am primit de la un prieten, pe net, textul unui interviu acordat de istoricul Florin Constantiniu. Nu ştiu când l-a susţinut. Nu este specificat nici cui. Dar sunt acolo nişte adevăruri. Despre noi, despre ţara noastră, despre politicienii români şi despre viaţa de azi. Spuse clar, sintetic, direct.

         Între altele, prezentând realitatea fără fard,  sunt readuşi la adevăr  toţi aceia care se bat în piept, azi,  cu meritele  personale  în ceea ce priveşte acceptarea României în NATO ori pentru aderarea ţării la Uniunea Europeană, evidenţiind cât le datorează lor societatea pentru ceea ce au făcut.

         Întrebat dacă intrarea Romaniei in NATO si UE nu a fost, totusi, o biruinţă a politicii postdecembriste, academicianul Florin Constantiniu răspunde:

        “ Să fim serioşi! Am intrat în NATO pentru că SUA, factorul decisiv al Alianţei, au vrut-o. Aduceţi-vă aminte că, în 1997, când România a dus o campanie pe cât de zgomotoasă, pe atât de inutilă, SUA ne-au închis uşa la summit-ul de la Madrid .

        În dorinţa de a câştiga bunăvoinţa Washingtonului, am încheiat tratatul dezastruos cu Ucraina, fără a obţine nici un folos.

       După 11 septembrie 2001, evaluarea americană s-a schimbat radical. În lupta împotriva terorismului islamic, SUA aveau nevoie de noi aliaţi; în acest context, România a devenit membră a NATO. A fost o decizie americană , nu un merit al guvernanţilor români.

       O situaţie similară, şi în cazul intrării în Uniunea Europeană. Directoratul marilor puteri ale Uniunii a decis extinderea ei in Est. Dacă avem un dram de sinceritate,  trebuie să recunoaştem ca suntem încă departe de a fi o ţară la nivelul standardelor vest-europene, care sunt ale Uniunii.

         Directoratul marilor puteri a considerat însă ca este în interesul său această extindere, şi atunci, la grămadă – iertaţi-mi expresia! – am intrat si noi.”

          Fiind, în anii ’90, direct implicat în „bătălia” pentru accederea la NATO, trebuie să recunosc că domnul Constantiniu are perfectă dreptate.

          Ştiu, din proprie experienţă, că în armată au fost  făcute sacrificii sociale imense, între care nu trebuie uitată distrugerea carierei, mutilarea viitorului,  câtorva  zeci de mii de militari prin disponibilizări brutale şi „epurări politice” (mai mult sau mai puţin mascate), la care s-a adăugat o restructurare dramatică, până în adâncul fiinţei, creierului şi tradiţiei instituţiei militare româneşti. 

          Mai cunosc că au fost desfiinţate sute de unităţi militare, iar armata a pierdut, în mod cu totul gratuit, mii de clădiri împreună cu milioane şi milioane de metri patraţi din  terenurile ce îi aparţineau de drept. Şi asta, fără ca nimeni să socotească  nici până astăzi câte miliarde de euro se cuveneau a fi redate militarilor ţării în calitatea lor de adevăraţi proprietari. Bani învârtiţi, încă şi astăzi, de samsarii imobiliari din toată ţara.

         Au fost cheltuite sume enorme cu participarea armatei române la PfP (Parteneriatul pentru Pace) şi  în  acţiuni internaţionale  de menţinerea păcii.  Unele soldate cu pierderi de vieţi omeneşti. Numai în perioada  1995-96 numărul militarilor participanţi la astfel de misiuni a atins cifra de 2500 şi au fost adoptate peste 900 de Acorduri de Standardizare (STANAG) care au schimbat fundamental structura şi menirea armatei  României. Pe cheltuiala statului român. Integral.

        Cât ne-a costat? Ca să avem cât de cât o imagine, nici pe departe completă, voi cita dintr-o analiză oficială a M.Ap.N elaborată de Departamentul pentru Politica de Apărare la nivelul anului 1996: „Modernizarea înzestrării armatei şi realizarea compatibilităţii cu armatele statelor membre NATO presupun alocarea, numai în perioada 1997-2005, unor fonduri estimate la 2,03 miliarde USD. La acestea se adaugă suma de 2,96 miliarde USD necesar a fi alocată, în aceeaşi perioadă, pentru înbunătăţirea şi modernizarea elementelor de infrastructură  şi sprijin logistic şi încă aproximativ 1,88 miliarde USD pentru finanţarea participării la exerciţiile şi celelalte activităţi militare din cadrul PfP, introducerea procedurilor şi standardelor operaţionale NATO, dotarea unităţilor de menţinerea păcii cu echipamenta performante. Dacă la toate acestea mai adăugăm suma de aproximativ 2 miliarde USD necesară realizării obiectivelor fazei a doua a procesului de modernizare a structurilor organizatorice ale armatei, atingem un plafon total de 8,87 miliarde USD, ce ar reprezenta costurile rezonabile ale integrării României în NATO, pentru perioada 1997-2005.”

         Ce gândeau, în aceeaşi perioadă, americanii despre aceste misiuni? În Septembrie 1997, la Washington are loc simpozionul „Actuala structură militară, opţiuni alternative pentru apărarea naţională”. Între multele şi interesantele concluzii, reţine atenţia una: „ …armata americană nu ar trebui să-şi irosească fondurile şi să pericliteze viaţa militarilor săi pentru operaţiunile de peace-keeping…”

         Deci, se sugera deschis că ar trebui ca americanii să asigure, eventual, numai tehnica militară pentru astfel de acţiuni îndeobşte riscante şi scumpe. Carnea de tun şi banii să fie asigurate de „ceilalţi”, adică europeni, în special de statele care doresc cooperarea cu SUA şi vor să se afirme în dorinţa lor de a fi aproape de americani.

          Armata României s-a încadrat cu brio în cerinţele impuse, făcând eforturi notabile în încercarea de a  rezolva miile de probleme (unele inutile) necesare apropierii de standarde şi obţinerii „notei de trecere” spre nivelul existent în NATO.

          Şi a trăit deseori sentimentul dureros al inutilităţii muncii depuse deoarece, în pofida acestor sacrificii şi a multor altora, de fiecare dată când s-a pus problema extinderii NATO a găsit uşile Alianţei închise.

          Până la acel septembrie 2001! Dată după care, noi aceiaşi fiind, am devenit brusc alţii. Mai deştepţi, mai occidentali, mai responsabili şi, desigur, gata pregătiţi pentru o primire meritorie în rândul membrilor NATO. Ceea ce s-a şi întâmplat, după aproximativ doi ani, odată cu „al cincilea val”.

           Mă simt dator să mai subliniez unele fraze din interviul istoricului academician Florin Constantiniu. Apreciez că merită efortul. Atât pentru aceia care au citit deja întregul interviu, dar mai ales pentru cei care nu au avut această posibilitate. Iată-le! Sunt doar câteva. Extrase din suma multelor  adevăruri spuse, cu acest prilej, despre viaţa noastră.

• Referitor la politica şi politicienii de după 1989:

         „Clasa politică postdecembristă este cea mai incopetentă, cea mai lacomă şi cea mai arogantă din istoria României”

        „Lipseşte o viziune, un proiect naţional de salvare. Lipseşte harta viitorului.”

        „Clasa politică s-a aruncat asupra României cu un singur gând: să se îmbogăţească. A jefuit cum nici huliţii fanarioşi nu au facut-o!”

• Cu privire la realizările  perioadei 1990-2010:

       „În raport cu 1859-1878 şi 1918-1938, ultimii 20 de ani nu ne dau decât infime temeiuri de satisfacţie şi de loc de mândrie”

        „Nu cunosc vreun produs românesc vestit la export. Practic, suntem un fel de colonie.”

• Discutând despre sentimentul patriotic:

         „Patriotismul este privit, în anumite cercuri ale intelectualităţii noastre şi ale societăţii civile, ca o boală ruşinoasă”

• Despre ce se întâmplă cu românii şi de ce:

       „Românii pleacă – din nevoia de câştig – să lucreze în Spania sau Italia, să lupte în Afganistan. Energii şi vieţi sunt irosite astfel în beneficii străine. Nu poţi să-i condamni. Mai bine să lucreze pentru străini, decât pentru noii ciocoi postdecembrişti, care îi tratează cu un dispreţ suveran.”

        Şi ca o concluzie, am lăsat la urmă o frază care ilustrează în mod genial starea în care ne aflăm de mai bine de douăzeci de ani. Care nu ne face cinste dar care, uitându-ne critic în oglindă, ne obligă să ne recunoaştem şi să-i recunoaştem: 

       ”Ei ( guvernanţii de după 1989) ilustrează perfect observaţia că „un popor de oi naşte un guvern de lupi” „

        Un titlu incintant. Sau poate mult mai mult: un învăţământ pentru generaţiile viitoare!