Cum nimic nu este veşnic pe lumea asta, şi epoca atotputernicei Koveşi s-a sfârşit. Până aici nimic neobişnuit. Era de aşteptat să se termine odată şi odată.

Ceea ce rămâne, este teancul de nedumeriri, noile mirări care abia de acum apar. Pe zi ce trece, conştientizăm cu firească nelinişte câte întrebări (unele puse deja, altele abia născute) rămân fără răspuns. În plus, cum este firesc, pe piaţă sunt vânturate legende, se imaginează drumuri nebănuite până mai ieri, se dezvelesc faţete noi ale existenţei acestei mai mult decât ciudate cariere judiciare, ale acestui adevărat fenomen. Oricât am mesteca, amesteca, oricât am căuta, multe zone rămân şi azi neclare. Persistă, încă, numai din vina noastră, nenumărate aspecte imposibil de explicat.

Ce resorturi ascunse (interne sau externe) au determinat ca o obscură absolventă de drept care îşi dorea cel mai mult să devină antrenoare de baschet pentru copii, persoană fără niciun merit profesional, la o vârstă mai apropiată de pubertate decât de maturitate, provenind dintr-o urbe modestă, să fie numită peste noapte, în ciuda opoziţiei justificate a Consiliului Superior al Magistraturii, Procuror General al României?

Care mecanism, necunoscut nouă, a avut atâta influenţă încât după expirarea mandatului de procuror general, mandat mai modest decât persoana însăşi, doamna să fie trimisă la Bruxelles într-o poziţie mai mult decât onorabilă, apoi adusă ramburs şi numită imperativ pe o funcţie inferioră cele de pe care fusese exportată? Pentru ce şi pentru cine ocuparea de către ea a celei funcţii a fost atât de importantă  încât un ministru al justiţiei (Mona Pivniceru) a fost destituit fiindcă s-a opus, pe bună dreptate, acestei nominalizări?

Care au fost forţele nevăzute ce au făcut posibil ca unui insignifiant  şef de direcţie din ministerul public să i se facă o impresionantă propagandă externă, să i se atribuie, cu o frecvenţă impresionantă, o serie greu de cuantificat de diplome şi medalii din partea unor state ce au importante interese politice şi economice în România?

Cine a dispus ca, în ciuda logicii elementare, unui demnitar de rang inferior destituit să i se acorde o funcţie în care care munceşte mai puţin, are mai puţină responasabilitate, dar are un salariu imens (6700 euro lunar!), aproape dublu decât primea de la stat înainte de demitere?

A fost o întâmplare că i s-a permis să obţină atâta putere încât să devină, practic, intangibilă? Putere comparabilă, prin efectele sale devastatoare pentru destinul a sute sau mii de români nevinovaţi, numai cu aceea deţinută de marii preoţi ai inchiziţiei în evul întunecat al omenirii? Numai atunci erai gata condamnat, după un proces formal, în urma unui denunţ anonim sau nu.

Care este nivelul real al implicării directe al rezidenţei CIA de la Bucureşti în  controlul fenomenului „corupţiei” din România? De ce era atât de interesată agenţia americană de „succesele” şefului DNA şi care erau temele dezbătute în întâlnirile, uneori de două ori pe săptămână, dintre procurorul şef al DNA şi reprezentantul oficial al CIA? Era, aşa cum s-a evidenţiat în presă, şeful DNA agent al CIA?

Care sunt motivele adevărate ale necercetării niciunuia dintre marii corupţi şi corupători externi, demolatorii (vizibili şi din cosmos) ai României? Şi care sunt motivele omiterii evidente din sfera de preocupări a DNA a miilor de privatizări frauduloase bazate pe corupţie cunoscute de fiecare dintre noi? De ce nu a fost deranjat nici cu mângâierea unui fulg, ani de-a rândul, niciunul dintre jefuitorii pe faţă (externi sau interni) ai bogăţiilor acestei ţări aflate în derivă?

Care este cauza şi unde s-a mai pomenit în lume ca în apărarea unui personaj neînsemnat în structura naţională a puterii (sunt peste 500 de şefi de Direcţii în România!), preşedintele ţării să acuze Curtea Constituţională, să-şi pericliteze propria poziţie, riscând suspendarea din funcţie şi aducerea ţării în stare de instabilitate?

Şi, întrebările de mai sus nu reprezintă nici jumătate din  teancul celor fără răspus. A acelor nedumeriri care, prin elucidarea lor, ar permite ca o asemenea grozăvie să nu se mai repete.

Desigur că pedepsirea drastică a corupţiei este necesară. Desigur că fenomenul corupţiei, ajuns într-un stadiu ingrijorător în România, trebuie eradicat prin metode judiciare şi prin modificarea hotărâtă a legislaţiei. Dar de aici şi până la „lupta împotriva corupţiei” este o cale lungă. Numai comuniştii se aflau într-un război permanent cu societatea. Ei au înventat „lupta de clasă”. Un concept care, pus în practică, a distrus o întregă clasă politică. Numai pe vremea comunismului judecătorii şi procurorii erau aliaţi, „luptând” împreună pentru atingerea aceluiaşi scop politic. Numai pe vremea comunismului sălbatic a fost desfiinţată prezumţia de nevinovăţie. Numai pe vremea aceea erai chemat la procuratură ca martor şi ieşeai cu cătuşele la mâini în huiduielile mulţimii chemate acolo să te scuipe.

Ceea ce ne rămâne de făcut şi încă nu pare a fi în atenţia cuiva, este analiza acestui fenomen, identificarea izvoarelor sale, a materiei ce i-a permis fabuloasa amploare din zilele „democraţiei” noastre. Semnele unei astfel de preocupări sunt atât de timide încât, pe bună dreptate, oricare dintre noi poate avea dubii serioase asupra intenţiilor cuiva de a ajunge la miezul problemei.

Ceea ce trebuie neapărat realizat, este găsirea căilor de acţiune care să conducă spre certitudinea că un asemenea experiment nu mai poate fi posibil pe viitor. Fiindcă, trebuie să ne fie clar, LCK a fost produsul unui sistem atent gândit şi îndelung organizat iar apariţia sa nu a fost deloc întâmplătoare!

Dacă, delăsători cum suntem, vom uita fără răspuns întrebările esenţiale. Dacă, întregul fenomen (în care LCK nu-i decât vârful vizibil al aisbergului) nu va fi disecat cu responsabilitate pentru a scoate la iveală cauzele adevărate şi dacă, în ciuda oponenţilor, a forţelor interne şi externe ce l-au slujit şi îl slujesc încă, nu vom lua măsuri dure de nerepetare, oricine va fi numit în fruntea acestei structuri se va transforma repede într-o clonă a „faimoasei faraoane”.

Problema este: Are cine să taie acest nod gordian? Are clasa politică voinţa  de a face lumină? Sau obscuritatea îi este mai folositoare fiindcă, mâine, noii veniţi la putere vor putea folosi DNA în aceleaşi scopuri în care au utilizat-o predecesorii?