(Puncte de vedere)

Deşi persistă o oarecare sfială în a o recunoaşte public,  actuala Uniune Europeană  a pornit de la ideea construirii Statelor Unite ale Europei (SUE). O structură politico-economico-militară capabilă să conducă  un continent federalizat. O nouă superputere între marile puteri existente deja.

Pentru cei familiarizaţi cu istoria, UE  reprezintă, de fapt, materializarea modernizată a viziunii  împăraţilor şi dictatorilor europeni cuprinşi de febra stăpânirii lumii. Ideea unei astfel de construcţii se pierde în adâncul timpului. Ne aducem aminte de „Imperiul Franc”, gândit de Carol cel Mare, de „Sfântul Imperiu Roman”, de „Uniunea vamală” a lui Napoleon…   În 1851 a existat o propunere de  unificare paşnică a Europei imaginată de politicianul care se ascundea în pielea scriitorului de geniu Victor Hugo.  Mai recent, la 142 ani după Hugo, a apărut iniţiativa lui Valery Giscard d’Estaing, al douăzecilea preşedinte al Franţei (prin ironia sorţii, născut la Koblenz, în Germania),  numită de el  „Europa Unită”. Mai de curând, perdantă în cele două războaie mondiale ale secolului trecut, Germania renăscută revine la visul de unificare europeană avut de Hitler. Vis pornit de la cu totul alte coordonate economice, sociale şi politice şi dorit a se materializa atunci prin forţa războiului.

Azi, UE pare a fi doar concretizarea ambiţiilor unora de a cârmui după bunul lor plac popoarele unui continent, sau ale lumii întregi. Pentru atingerea acestui ţel, ar urma ca, în marea majoritate, popoarele să fie aduse la stadiul de vasalitate din punct de vedere militar,economic şi financiar. Nu prin forţa armelor, ci prin recunoaşterea UE ca entitate suprastatală cu personalitate juridică şi, în consecinţă, prin impunerea unei unice legislaţii economico-financiare, militare şi juridice.

În directă dependenţă, sau independent de tendinţele de mai sus, au înflorit  o serie de structuri semioculte care ar avea ca scop final existenţa unui Guvern Mondial şi, în consecinţă, supunerea întregii omeniri unei Noi Ordini Mondiale.

Tot  în directă conexiune cu Noua Ordine Mondială, sau nu, semnale oficiale demne de crezare relevă legături strânse între personaje de marcă ale UE  şi cei „acuzaţi” că ar conlucra pentru instituirea unui guvern mondial, pentru o moneda unică universală, pentru un singur buget mondial, chiar pentru impunerea unei singure religii universale. Pe măsură ce timpul trece, ies la iveală la nivelul Uniunii Europene uimitoare similituduni de abordare  cu ale propăvăduitorilor Noii Ordini Mondiale: Illuminaţii, Grupul de la Bilderberg, Comisia Trilaterală etc.

În sprijinul afirmatiilor de mai sus, par a pleda câteva „întâmplări”:

1.La 6 mai 2009, luând cuvântul în Parlamentul European, doamna europarlamentar Maria Assuncao Estevez declară, cu subiect şi predicat:” Va veni o zi când parlamentele cosmopolitane vor guverna lumea, când se va înfăptui visul unei omeniri fără frontiere. Va veni ziua când cetăţenii din Africa, Europa şi America se  vor uni, când culturile vor fi una, când vom asculta cu toţii aceaşi muzică şi vom avea cu toţii aceeaşi religie”

2.Câteva luni mai târziu, la 11 noiembrie 2009, Mario Borghezio, membru al Parlamentului European, se întreaba, în plenul parlamentului, pe cine reprezintă de fapt cei care conduc Uniunea Europeană: „Cum este posibil ca mai toţi conducătorii Uniunii Europene să nu fie reprezentanţii oneşti ai statelor Uniunii ci, să fie, membri activi ai Trilateralei sau ai Grupului Bilderberg ?”

Întrebarea sa pare a fi justificată, pentru că, la numai câteva zile după exprimarea acestei nedumeriri, la data de 01 decembrie 2009, preşedinte permanent al Consiliului European (de facto, primul preşedinte al Uniunii Europene) devine domnul Herman Van Rampuy, membru marcant al Grupului Bilderberg. Şi, imediat după instalare, preşedintele Rampuy defineşte anul 2009 ca fiind „primul an de guvernare globală”.

3.Doi ani mai târziu, în noiembrie 2011, un membru al Trilateralei, Lucas Papademos, devine prim-ministru al Greciei, ţară aflată atunci pe cale de a se rupe din Uniune.

4. În Italia, o altă ţară reticentă măsurilor financiare ale UE, tot în noiembrie 2011 ajunge prim-ministru un alt membru al Comisiei Trilaterale, domnul Mario Monti.

Şi exemplele ar putea continua.

(urmează partea a doua)