DESPRE REGRETE

            Câţiva cunoscuţi, între care unii cărora le port un sincer respect, mi-au făcut cunoscut  că regretă aprecierile personale prin care  îl consideraseră pe  ministrul Oprea  vinovat de ceea ce se întâmplă azi cu pensiile militare. Argumentele? Apariţia unor documente care demonstrau încercările  domnului  Oprea de a atenţiona că recalcularea pensiilor militare în maniera preconizată de guvern este ilegală şi imposibil de realizat într-un timp rezonabil. Se adăuga recenta desconspirare a cererii pentru  prelungirea termenului de lucru înainte de dezastruoasa lună ianuarie 2011, menită a evita calculul generalizat al pensiilor  pe baza salariului mediu brut pe economie. Mai mult, domnul general de justiţie (r) Oprea ar fi insistat şi obţinut prin Ordinul M101/2010 un sistem de calcul avantajos pentru militari, în sensul  nemodificării pensiilor militare mai mici de 3000 lei şi creşterii unor alte pensii.

            Pare un efort meritoriu al ministrului în funcţie. În mare măsură este probat cu fapte. De necomentat, măcar la o primă, subiectivă şi superficială analiză.

            Numai că, aşa cum bine ştim,  între primul protest public al domnului Oprea şi cererea de prelungire a termenului în decembrie 2010, s-au desfăşurat o mulţime de alte acţiuni ale aceluiaşi personaj. Unele de-a dreptul surprinzătoare. Ele nu fac decât să ne dezvăluie un alt domn Oprea. Unul mult mai preocupat de cariera sa politică decât de ceea ce urma să se întâmple cu „camarazii” sub uniformă ai cărui ministru este.

            Nu ştiu dacă voi avea ţinerea de minte şi spaţiul suficient spre a enumera toate motivele pentru care eu nu mi-aş fi cerut iertare domnului ministru. Câteva însă, le pot nominaliza. Motive pentru care eu cred că nici un militar activ, în rezervă sau retragere, nu ar trebui să-şi exprime regretul că l-a socotit pe domnia sa vinovat de starea în care se află acum cei care au lucrat în trecut ori muncesc  azi în instituţia militară.

            În primul rând, dacă domnul Oprea ar fi dorit cu adevărat ca salariile militarilor activi să nu scadă cu aproape 40%, nu ar fi votat, el şi partidul pe care l-a fondat, legea cu pricina. Atunci, legea asumată de guvern ar fi căzut, guvernul ar fi fost demis, salariile ar fi rămas neschimbate şi legea pensiilor nu s-ar mai fi inventat. Ar fi fost un demers curajos, în interesul militarului român, al ator milioane de bugetari. Dar, gestul n-a fost comis!

            Apoi, dacă domnul Oprea ar fi fost serios atunci când afirma că „pentru armată o lege strâmbă este mai umilitoare decât un război pierdut” şi că va lupta cu toate puterile „indiferent de consecinţe” pentru ca drepturile pensionarilor militari să nu fie afectate, nu ar fi votat cu ambele mâini, împreună cu partidul său născut din flori,  legea aceea strâmbă. Şi, în acest caz, scenariul s-ar fi repetat: nu legea, nu recalcularea, nu acest guvern, nu HG735/2010, nu Ordinul M101/2010, nu umilirea zecilor de mii de militari în rezervă şi retragere, nu ruperea brutală a militarilor pensionari de instituţia militară căreia îi dedicaseră întreaga viaţă, nu desfiinţarea gradelor militare şi alinierea la salariul mediu brut pe economie, nu dezastrul din ianuarie, nu cererea de prelungire a termenului de recalculare, nu zeci de morţi înainte de vreme, nu sute de internări în spitale, nu bătaia de joc generalizată, nu…  Dar, n-a făcut-o!

            De ce? Pentru că în clipa următoare n-ar mai fi fost ministru, iar partidul său n-ar mai fi fost la guvernare. Nu spun că ar fost bine ca domnul Oprea să plece de la conducerea ministerului. Ba chiar mă număr între aceia care cred că militarilor le-ar fi fost poate şi mai rău cu un alt ministru. Dar rămâne gestul. De ne iertat. Acela care arată că n-a avut curajul şi nici dorinţa de a risca politic pentru cei cărora, cu ochii înlăcrimaţi de sforţare, le declarase dragoste necondiţionată. Pentru aceia cărora le jurase că va face orice pentru binele lor, consfinţind jurământul cu o cruce mare.

          Pare neverosimil dar, dintre politicienii actuali cu responsabilitate pentru soarta militarilor români, socot că  generalul în rezervă Oprea a fost singurul care a avut de mai multe ori posibilitatea reală de a opri ticăloşia. Şi a preferat să n-o oprească.

            Mai vreţi un exemplu? Ce altceva mai elocvent decât faptul că,  acelaşi domn Oprea,  l-a numit ca preşedinte al partidului fondat de el  pe omul care a gândit şi a pus pe hârtie legea unitară a pensiilor? Lege prin care un şir nesfârşit de nenorociri se abătea asupra militarilor în rezervă şi retragere. Lege prin care rezerviştilor li se  anula  gradul,  li se nesocoteau ordinele şi medaliile primite ca recompensă a devotamentului lor,  erau anulate funcţiile militare pe care le ocupaseră ca activi, nu se mai păstra legătura de cauzalitate dintre pensie şi funcţia activă echivalentă, erau transformaţi din pensionari militari în pensionari civili, li se reduceau drastic veniturile   etc.

            Restul, prieteni? Declaraţiile, bătutul cu pumnul în masă, încruntările şi închinăciunile evlavioase, promisiunile de credinţă, jurămintele  de iubire, încercarea de dregere a busuiocului când a simţit că este groasă ( prin înscrisuri precum renumitul Ordin M101)? Doar politică!

            Politică de promovare a imaginii personale şi a propriului partid. Grijă permanentă, cinică, pentru construirea unei cariere politice la cel mai înalt nivel. Preocupare pentru rămânerea la putere şi închinăciune perpetuă tătucului de la Cotroceni. Maşinaţiuni în spatele uşilor închise, străduinţe doar declarate de „reparare” a dezastrului. Un fel de joc pasiv la fotbal: „Ce să fac, domnule? Doar mă vedeţi! Eu alerg din toate puterile după mingie, dar n-o ajung!”

            Revenind la regrete. Fiecare este liber să le exprime. Este liber chiar să creadă în bunele intenţii ale domnului Oprea. Numai că, dacă ar înlătura sclipiciul şi ar  curăţi fardul politic, ar ieşi la iveală o altă faţă. Din punctul meu de vedere, faţa cea adevărată. Unii nu se încumetă la acest demers, alţii nu vor să vadă ce se ascunde sub vopsea. Ceea ce, până la un punct pare normal. Dar de aici până la a-i cere iertare…

            PS. Nu este prima dată când vorbesc despre domnul Oprea. Uneori de bine ( vezi http://teopal.com/?p=72 ), alteori nu. Pentru a risipi orice interpretări, doresc să afirm, a nu ştiu câta oară, că nu am nimic personal cu actualul ministru al apărării. Pe care îl cunosc ca om.  Dar pe care îmi este greu să-l recunosc îmbrăcat în haina de politician. Întrucât a devenit altul. O transformare pe care un adevărat caracter n-ar fi trebuit s-o accepte.