MĂRTURISIRE

            În  urmă cu câteva zile am fost admonestat destul de serios de către unul din oamenii foarte apropiaţi mie. Mi se reproşa că, implicându-mă în a scrie despre ceea ce se întâmplă azi în ţară, despre suferinţele şi nelegiuirile la care sunt supuşi semenii mei, nu fac decât să particip la o luptă fără altă finalitate decât propria-mi distrugere. Mi se mai imputa că devin tot mai intolerant şi că îmi sacrific liniştea, atât de necesară la vârsta mea, pentru a mă expune înjurăturilor,  urii şi răzbunării   unora care cred altfel decât mine. Ei  având, în ultimă instanţă, dreptul de a-mi fi diferiţi (ceea ce este absolut corect).

          Că nu eu, prin scrisul meu, voi alunga hoţia, impostura şi minciuna, batjocura avutului faţă de sărac şi că nu eu  voi transforma vreodată  pe vânzătorul de ţară în patriot , ori pe politicianul veros într-un samaritean.

          Că, în ciuda celor scrise de mine, după cum se vede, ei sunt tot pe locurile lor, votează tot legile pe care ei le vor, cum vor, fraudând ori nu, fără a ţine seama de nimeni şi nimic.  Că se comportă  la fel de  samavolnic, indiferent că eu scriu sau nu despre toate astea.

         Că, legea prin care şi mie mi se fură bani este bine merci, legea prin care salariile scad, sărăcind bugetarii, îşi produce efectele. Politicienii care se injură în public sunt şi rămân  tot  prieteni pe viaţă iar eu, ca un visător imberb, insist în a dori dreptate.  Şi sinceritate.

         Era pornită rău, persoana!  Ca să nu rup o prietenie de peste patruzeci de ani, am tăcut atunci. Înţelegând că mulţi gândesc ca ea şi asta  reprezintă un semn de normalitate.  Dar,  răspunsul pe care ar fi trebuit atunci să-l dau, mă râcâie şi acum la inimă. Şi îl rostesc aici, acum, cu speranţa că nu este prea târziu.

        Problema este că nu pot fi tolerant cu acela care mă fură. Care mă jefuieşte fără ruşine, încercând să mă convingă că o face spre binele meu şi al copiilor mei.  Cum să nu strig, când eu  sărăcesc, alături de cei asemenea mie şi pe el, jecmănitorul,  îl văd cum se  super îmbogăţeşte?  Fiindcă nu de la el şi de la  ai lui  hoţeşte. Acolo,  adună!  Dovedind că povestea cu fericirea viitoarei generaţii  este numai pentru proşti.

       Cum, Dumnezeule, să  pot fi înţelegător cu acela care, crezându-mă idiot,  mă minte în faţă,  plângându-mi în acelaşi timp pe umăr,  jurându-mi recunoştinţă veşnică  pentru ca  apoi, când şi-a văzut sacii în căruţă, să  mă sugrume cu mâna ce care mă mângâia până mai ieri.

      Pot să pierd.  În viaţă,  câştigi sau pierzi. Şi dacă lupţi şi dacă nu. O ştim fiecare, pe pielea noastră.  Dar, după mine, chiar dacă e să fii invins, , e mai bine să mori  luptând decât aşteptând inert să ţi se ia capul. Ori decât să te resemnezi, cu atât de românescul: „Asta e!”.

       Nu admit să fiu obligat la resemnare. Pentru că asta se urmăreşte! Resemnarea tuturor.Un popor resemnat, este un popor de sclavi. Iar  în ziua de azi, resemnarea  înseamnă sinucidere prin înfometare. Întrucât ei vor sclavi, dar  pe care nici macar să nu-i mai hrănească. Fiindcă statul (adică ei), nu ar mai avea  nici o obligaţie faţă de cei care muncesc ca să plătească taxe. „Că doar nu trăim în comunism!”

        Nu mă pot resemna, fără a dori să agit marea de resemnaţi, fiindcă am sentimentul că resemnarea  reprezintă  o formă mascată de laşitate. Sau, numai de neputinţă vinovată.

      Desigur, prin ceea ce scriu, nu alung hoţia şi impostura. Dar măcar o arăt şi altora care poate nu o percep la adevărata ei dimensiune. Sau doar  îi demonstrez celui care simte ca mine că nu este singur. 

      Şi, oricât m-ar invita cineva la toleranţă, există ceva ce nu  accept. Umilinţa. Umilinţa domnilor, pe care nu pot şi nu vreau să o  suport! Fiindcă văd oameni adevăraţi, curaţi şi puternici  umiliţi de nişte borfaşi. De infractori  şi de torţionarii morali şi financiari ai celor fără putere. Eu însumi, sunt umilit cum n-am fost niciodată în multele decenii care au trecut peste mine. Lăsând urme de neşters.

     Ei au înţeles puterea cuvântului. Şi se tem. De ce credeţi că pe vremea comuniştilor era înregistrată fiecare maşină de scris? De ce credeţi că tiranii (de ieri şi de azi) se tem atât de tare de cuvântul spus, dar mai ales de acela scris? Pentru că ei îi cunosc forţa. Pentru că, ei prin vorbe au prostit poporul şi îl mai amăgesc încă. Prin vorbe, ne determină să-i votăm, să-i punem la masa bucatelor şi să le deschidem uşa care duce spre putere şi bani.

       Şi mai scriu, deoarece  nu pot fi indiferent când instituţii fundamentale ale statului sunt demolate în numele unor principii false, fluturându-se lozinci mincinoase şi sădindu-se speranţe deşarte.

        Nu pot să tac, chiar de-ar fi să-mi fac rău, atunci când Armata României este murdărită, când veteranii sunt scuipaţi şi când cei care au slujit, uneori  peste o jumătate de secol,  corect şi sincer aceast templu, sunt aruncaţi la groapa de gunoi a societăţii. Armata nu este a lor, a politicienilor! Este a ţării, mai presus de cei aflaţi trecător la putere. O instituţie atât de importantă şi atât de vital necesară pentru existenţa statului , n-ar trebui târâtă în mocirla politicului. Şi asta se face! Confundându-se, din ignoranţă sau din interes,  priorităţile.

       Chinuită, constrânsă de legi justificate poate, având în vedere forţa acesteia, Armata tace, îndurând nedreptatea. Acceptând totodată  fără crâcnire, să fie folosită în scopuri politice.

      Un marinar, ofiţer în rezervă, om căruia anii nu i-au aplecat grumazul, scria  mai zilele trecute: „Adevărul e că, dacă militarii nu ar fi existat pentru justificarea crizei, ei ar fi trebuit inventaţi. Căci, unde găseşti un aşa debuşeu de imagine, care tace şi nu reacţionează în nici un fel?” 

     Aici suntem. Şi din această cauză, scriu, omule de lângă sufletul meu.