Primarul unei comune moldovene cu denumire predestinată, Prăjeşti, a dispus ca străzile comunale, mai mult sau mai puţin prăfuite, să poarte numele membrilor familiei sale. O modalitate originală de a rămâne în memoria comunei. Şi, omenească totodată. Cum altfel să demonstreze el posterităţii că este şeful de azi? Prin care altă modalitate să-şi ridice, alături de el, familia în istoria comunei natale? Sunt sigur că, în străfundurile democraţiei româneşti contemporane, vom căuta zadarnic alte căi de rezolvare a acestor probleme existenţionale. De aceea, dorinţa sa de a-şi asigura perenitatea neamului, rară la români, ar trebui lăudată. Este unul dintre motivele pentru care iniţiativa primarului prăjeştean nu mă miră. Avem o ţară din ce în ce mai săracă, mai plină de datorii şi umblăm un piculeţ cam şifonaţi prin cancelariile europene dar, balcanic şi autohton, ne aflăm în plin avânt familistic (iertată fie-mi inovaţia ligvistică). Se vede cu ochiul liber că în administraţia de stat, politizată până în vârful unghiilor, fiecare şef, şefuleţ ori şefic, odată pus pe funcţie, adună repede în jurul său câteva rude. Mai apropiate sau nu. Dar rude. Motivul? În ele are deplină încredere. Cum altfel să aplice el, cu rezultate maxime, politica partidului care l-a „ridicat”, dacă nu prin angajarea unor persoane serioase şi cunoscute? Oricum, banul trebuie cheltuit! Şi, decât să dea din banii publici unui necunoscut, care şi-ar putea bate joc de ei, mai bine să-i păstreze în familie. Pare, în opinia sa, mai cinstit şi mai corect.
Dar grija faţă de noi şi faţă de bunăstarea noastră, faţă de banul nostru, nu se opreşte aici. La nivel superior, aşa cum firesc este într-un stat bine organizat, lucrurile decurg asemănător. Politicieni de prim rang, cărora le-am dat pe mână întreg viitorul nostru, gândindu-se numai la noi şi la îndeplinirea promisiunilor ce ni le-au făcut, se înrudesc şi iar se înrudesc. Deşi la vine greu cu atâtea rude, se sacrifică spre a fi siguri că sunt aleşi şi realeşi. Într-un singur fel îşi pot termina înălţătoarele proiecte demarate spre binele şi prosperitatea celor mulţi. Încuscrindu-se! Sau, în limbajul elevat al sferelor înalte, creştinind. Desfăşurată, lista încuscririlor pare nesfârşită. Ea adună, fără discriminare, oameni ai legii şi şpăgari vicleni, români de viţă veche şi romi curgându-le în vine pur sânge ţigănesc, preşedinţi de sindicat şi interlopi cu ştate vechi, prinţi dezmoşteniţi şi primari comunali aleşi din greşeală la votul uninominal. Printr-o firească şi fiziologică urmare, proaspetele rude prin alianţă nu mai prididesc în a procrea, boteazându-şi copii cu nume care îmbogăţesc fondul onomastic naţional, obligând antroponomastica ( ramură a ligvisticii care studiază numele de persoane), bionimia (ştiinţa care se ocupă cu studiul numelor fiinţelor vii) şi etimologia, să rămână mute în faţa prenumelor de o originalitate dezarmantă: Judecătoru, Prezidentu, Udemeristu, Senatoru, Madama, Şefudepost ori Ministresa.
Aflăm, tot fără a ne mira, că şefa Cabinetului primului ministru mişca nişte case ale statului printre rude care, pleonastic, i-ar fi afini. Şi că parlamentarii îşi angajează, la birourile parlamentare din teritoriu, nevasta, verii, cumnaţii ori copiii. Mai vedem cu ochii noştri că aproape fiecare municipiu este administrat de o clasă conducătoare în care se regăsesc adânci legături de familie: naşi, fini, gineri şi cuscri… Fiindcă rudeniile de sânge urcă tot mai spre vârf în administrarea ţării şi dacă tendinţa va persista, fără îndoială vom trăi pe viu reîntoarcerea în istorie. Revenirea la cunoscutul Pater familias. Multe se vor simplifica atunci, pentru cei care vor mai apuca. Şi multă fericire se va revărsa în spaţiul carpato-dunăreano-pontic. Gândiţi-vă şi dumneavoastră, atât de cunoscut ne sună: Un tată! O familie! O ţară!
(Publicat şi ca editorial în revista Qmagazine/dec.2011)