”Există o industrie în creştere a activiştilor radicali şi a organizaţiilor non-guvernamentale (…) care se ascund în spatele retoricii legate de justiţia socială” (Donald Trump, discurs la ONU)

Noi, cetăţenii secolului XXI, pretindem că suntem cunoscători ai realităţii timpului în care vieţuim, stăpâni pe destinul nostru şi capabili de a trăi exact aşa cum ne dorim. Mai mult, suntem mândri că, primii în istorie, am păşit deja în minunata eră a raţiunii! Numai că, nu este aşa.

Maşinăria de fabricat percepţii

Nevăzută, alături de noi, de cele mai multe ori ignorată, se dezvoltă o complicată şi foarte costisitoare maşinărie de modelat percepţii. Un aparat sofisticat şi eficace de mistificat realitatea pe care noi o credem imuabilă lucrează zi şi noapte. Ne aflăm permanent sub influenţa unui imens complex profesionist calificat în manevrat şi fixat convingeri false, concepţii contrafăcute special pentru a ne convinge că sunt ale noastre. Aproape nimic din ceea ce ne este prezentat de colosalul aparat de fabricat ştiri ca fiind real, nu este adevărat. Materia primă cu care este alimentată această extraordinară industrie, suntem noi, cetăţenii debusolaţi, rătăcitori într-o realitate pe cât de neadevărată, pe atât de dăunătoare pentru unii şi de profitabilă pentru alţii.

Nu-i aşa că nu mă credeţi? Nu-i aşa că v-a şi trecut prin minte că sunt instrumentul vreunei teorii a conspiraţiei? Nu-i aşa că numai bunul simţ vă opreşte în a mă considera adeptul lui Putin şi a malversaţiunilor sale menite să discrediteze societatea capitalistă atât de curată? Vedeţi? Chiar şi acest tip de neîncredere este  rezultatul unui clişeu sădit cu grijă în subconştientul nostru.

Clişeul Black Lives Matter

Uitaţi-vă la ce se întâmplă în America, floarea democraţiei mondiale! Industria activiştilor radicali clamată de Trump lucrează din plin. Un incident local, nefericit şi neinspirat, a devenit o extraordinar de puternică armă politică. Câteva clişee, bine şi la timp lansate, au polarizat minţile a milioane de oameni. „Black Lives Matter”, transformat în pandemie a revoltei („pandemia BLM”), a devenit o mişcare revendicativă care a depăşit atât semnificaţia sa directă cât şi limitele continentului nord-american. Ea s-a extins la dimensiunea mult mai largă a respectării tuturor drepturilor omului. Trecând dincolo de reactivarea problematicii rezolvate deja de istorie a sclavagismului, BLM cuprinde, treptat, întreaga planetă. Cu contribuţia generoasă a industriei de fabricat clişee, n-a mai rămas decât un pas până la îndemnul de a se rescrie istoria. Se întrevede deja un proiect de parcurs, etapizat cu rigurozitate. Într-o primă fază, sfidând toleranţa specifică secolului în care trăim, s-a trecut la eliminarea din percepţia publică şi din realitatea de zi cu zi a tot ce a avut, mai mult sau mai puţin, legătură cu sclavagismul. S-a purces, în aclamaţiile şi sub presiunea milioanelor de manifestanţi violenţi, la distrugerea statuilor şi la eliminarea forţată din istorie a unor personalităţi de marcă ale civilizaţiei umane numai pentru vina că au acceptat sclavagismul ca realitate a timpului lor. Au fost scoase din circulaţia lor firească înclusiv filme celebre care au reflectat în vreun fel acea epocă. Ca o altă etapă intermediară, cei mai înfocaţi susţinători ai clişeului BLM au cerut desfiinţarea poliţiei! Apoi, afro-americanii şi persoanele de culoare din întreaga lume au fost ridicaţi pe podiumul rezervat zeilor. Marile posturi de  televiziune s-au întrecut în a difuza imaginile în care o tânără albă, îngenuncheată, sărută bocancii tuturor afro-americanilor care trec prin faţa sa. De dragul clişeului, am văzut puternicii conducători ai planetei, cei în faţa cărora tremură popoare întregi, îngenunchiaţi pios la înmormântarea, într-un sicriu aurit, a „martirului” George Floyd. Cel care, numai un sfânt nu a fost… În final, fantastica putere a acestui clişeu este pusă în slujba celor ce doresc schimbarea lumii. Sau, poate, numai a debarcării unui preşedinte care a deranjat, prin francheţe, marea „industrie a activiştilor radicali şi a organizaţiilor non-guvernamentale (…) care se ascund în spatele retoricii legate de justiţia socială”

Clişee care au făcut istorie

Multe alte clişee au făcut istorie. Câteva ne sunt încă proaspete în memorie. Ele au funcţionat din plin şi au facilitat declanşarea unor războaie pustiitoare. Poate vă mai aminţiţi celebrele lozinci „Saddam Hussein fabrică arme biologice”, „Muammar Gaddafi este un tiran şi un terorist” sau „Bashar al-Assad este un călău”.  

Irakul, Libia şi Siria aveau o singură vină: aceea că în subsolul lor există imense rezerve petroliere (Irakul, rezerve estimate la 140 miliarde barili, Libia – 6,3 miliarde tone, Siria – 2,5 miliarde barili) În plus, odată distruse politic, economic şi ca infrastructură, refacerea lor devine în scurt timp o afacere extrem de bănoasă pentru cei împlicaţi în „reconstrucţie”. Câştigurile sunt imense. În faţa unor asemenea perspective de îmbogăţire, cui să-i mai pese de soarta oamenilor trăitori în acele adevărate leagăne ale devenirii civilizaţiei pe planetă?

Acum este la modă, face furori şi este gata pregătit pentru a intra în istorie, clişeul electoral „Trump este periculos”. Argumentele asociate acestui clişeu sunt nenumărate, cele mai multe dintre ele produse de aceeaşi industrie de fabricat lozinci. Iar un clişeu, odată asimilat de opinia publică, este deosebit de dificil de demontat. Rămâne în memoria colectivă pentru ani. La noi, în acest sens, un clişeu şcoală poate fi considerat „PSD-Ciuma Roşie”.

Clişee pe timp de pandemie

Am putea încerca, împreună, să descoperim şi alte câteva clişee care au fost asimilate drept realităţi necontestate aproape de nimeni pe timpul acestei ciudate pandemii numită COVID-19.  „Distanţarea socială” şi cei „1,5 metri” fatidici pare un foarte bun exemplu. Este, deja, ceva ce ne-a intrat în obişnuinţă. Şi nu numai nouă. De aceea, nu ne mai mirăm când cineva, oricine, ne cataloghează ca inconştienţi numai fiindcă, într-o împrejurare sau alta, nu ne încadrăm în acei centrimetri ce trebuie să ne despartă în mod constant unul de altul. Trăim, iată, cu cu acest clişeu fără a ne mai întreba de ce fix 1,5 metri şi de ce nu mai mult sau mai puţin. Acceptăm această îngrădire a drepturilor noastre fără să ne mai intereseze cine a stabilit acest interval, pe ce bază şi care este scopul său adevărat. Deşi ar părea firesc pentru orice minte normală, nu suntem interesaţi de motivul pentru care acest virus, care nici măcar nu este o vietate, nu ne-ar mai „ataca” dincolo de acest interval…

Putem enumera şi alte clişee cu care trăim acum, în vreme de pandemie (ea însăşi un clişeu din moment ce înclusiv declararea sa de către OMS este atât de controversată iar statistica arată clar că alte gripe, sezoniere, care au făcut mult mai multe victime, nu au fost considerate pandemii): „Numai opt persoane” la cununie, nuntă sau înmormântare; „Masca îţi salvează viaţa”; „Spălatul pe mâini cel mai bun medicament”; „Bătrânii categorie vulnerabilă”. Niciodată realitatea concretă nu a confirmat, fără posibilitate de tăgadă, vreuna dintre aceste aserţiuni. Sunt clişee pe care le-am acceptat ca atare şi cu care trăim zi de zi. Asta deşi, ştim cu toţii, te poţi îmbolnăvi la fel de rău dacă la cimitir sunt opt sau trei persoane şi poţi contracta boala chiar dacă porţi masca şi în somn. Virusului, care poate intra inclusiv prin ochi, puţin îi pasă dacă  te speli 10 sau 20 de secunde pe mâini. Nu numai bărânii sunt o categorie vulnerabilă. Există tineri, taraţi de anumite afecţiuni, mult mai „vulnerabili” decât bătrânii sănătoşi. Toate aceste realităţi, adevărate, atestate de viaţă, fireşti şi la mintea oricui, nu pot contrazice clişeul. A renăscut deja mai vechiul clişeu: „Crede şi nu cerceta”. El este susţinut de o mass-media aservită puterii şi, ca pe vremea inchiziţiei, eşti aspru pedepsit pentru erezie în cazul în care nu te supui necondiţionat absurdităţii. Se pare că, în confruntare cu stupizenia politicienilor vremii, Benjamin Franklin ar fi afirmat: „Cu toţii ne naştem ignoranţi, dar unii dintre noi trebuie să muncească din greu pentru a rămâne proşti”

O altă modalitate de a ni se fura libertatea

E timpul clişeelor. Nici n-ar trebui să ne mire. Cei care sunt instruiţi pentru a acoperi ochii acelora care reuşesc să vadă dincolo de aparenţe sunt permanent pe poziţii. Deşi nu realizăm, îngroparea în clişee reprezintă una dintre multele modalităţi de a ni se fura libertatea. Libertatea de a gândi cu mintea noastră, libertatea de a vedea cu ochii noştri, libertatea de a alege singuri, libertatea de a fi noi înşine, libertatea de a fi om în adevăratul sens al cuvântului. Cu fiecare zi ce trece, cu acordul nostru consemnat de tăcerea noastră vinovată, suntem mai puţin liberi. Dacă nu vom acţiona, utilizând pârghiile democratice ce ne stau la îndemână, în curând nici n-o să ne mai dăm seama că ne-am pierdut complet libertatea. Sau, pur şi simplu, n-o să ne mai pese. Ne vom simţi bine ca păpuşi de plastelină în mâinile modelatorilor noştri. Iar generaţiile care vin nu vor mai şti că se poate şi altfel. Ele se vor naşte, vor creşte şi se vor adapta firesc acestui climat în care libertatea va fi un cuvânt fără niciun suport concret. O metaforă, o himeră, un vis.