Presa, câine de pază al democrației sau fiara de atac din lesa politicianului?

S-a împrăștiat în lume, susținută acerb de jurnaliști, o metaforă  avantajoasă pentru presă. Conform acestei figuri de stil, jurnaliștii, indiferent în ce cotlon al mass-media activează, întruchipează câinii de pază ai democrației. Îi și vezi, impunători și neînduplecați, așezați pe coadă și mârâind amenințător din fața porții arătoase pe care scrie cu litere de-o șchioapă ”DEMOCRAȚIE”…

De ce ar fi presa interesată de democrație și numai de democrație?

De-ar fi să credem ce spun dicționarele, încercarea de a găsi o legătură cauzală între presă și democrație se va dovedi extrem de dificilă. Conform definiției din dicționar, presa reprezintă  totalitatea ziarelor, a revistelor, a publicațiilor periodice, considerate ca mijloc de informare a publicului sau, cu referire la persoane, meseria de ziarist, jurnalist sau publicist. Iar democrația, citind în același dicționar, este forma de organizare și de conducere politică a societății bazată pe principiul exercitării puterii de către popor. Vedeți vreo legătură factuală între cele două?

Desigur, cu totul alta este situația atunci când ne gândim la conexiunea dintre respectarea principiului libertatății cuvântului (implicit a libertății presei) și esența democrației. Dar, chiar și așa, până la a accepta ca fiind adevărată aserțiunea ”presa, câine de pază al democrației” rămâne o cale lungă de parcurs. Un drum de cele mai multe ori întortocheat și uneori pierdut în ceața densă emanată din diferitele centre de interese partizane. Ceață care, firesc, oferă prilejul apariției unor întrebări greu de evitat. De ce, neapărat, presa ar fi numai păzitorul democrației? De ce n-ar putea fi, la fel de bine, și un câine de pază al monarhiei (într-o țară cu regim monarhic)? Sau, de ce n-ar fi ea, presa, în societățile totalitare, un păzitor docil și loial al dictaturii? Vi s-a părut că, în trecutul nostru comunist, ziariștii, presa în general, ar fi păzit democrația aflată în suferință de asaltul susținătorilor totalitarismului, că ar fi mârâit cumva la abuzurile dictatorului și la nedreptățile regimului său?

Vedeți? Lucrurile nu sunt chiar așa de simple cum par la prima vedere. Trebuie să fim conștienți că etichetările, cu nuanțe pozitive sau negative, nu apar niciodată din întâmplare. Undeva, în adâncurile ascunse vulgului nepăsător mestecător de lozinci, cineva le inventează, le aplică cui are ordin să i le aplice și le susține, repetându-le la nesfârșit. Le răspândește cu îndârjire până când imaginea etichetei intră în reflexul mental al grupului țintă și le tot readuce la suprafață până la obținerea efectului stabilit. Iată de ce n-ar trebui să ne mire dacă, între metafora ”presa câinele de pază al democrației” și ceea ce face cu adevărat mass-media, am descoperi existența unor diferențe imense.

Aici, la noi în România, am văzut, împreună, distinși reprezentantanți ai democrației autentice a căror reputație și imagine socială au fost distruse cu sălbăticie de presa care ”apăra democrația”. Am trăit, împreună, momente (și nu puține!) în care principii absolut democratice au fost făcute praf de ziariști, fără să pese cuiva că statuia democrației însăși, din fundal, privea și ea plină de uimire cum ”câinii” săi o luaseră razna. Încrezători în tânăra democrație post revoluționară am fost surprinși când, alături de alte instituții fundamentale ale statului de drept, Armata și militarii au a fost denigrati, atacați cu ură, de jurnaliști furioși drapați în apărători ai României democratice. Tot împreună am asistat la atacuri mârșave ale presei împotriva unor inițiative profund democratice adoptate de guvern sau votate în parlament  și ne-am minunat, martori muți, la anatemizarea unor demnitari numai pentru că ei se aflau în tabăra adversă celei care oferea un os bun de ros ”câinilor de pază ai democrației”. Am fost prezenți, împreună, la momentele în care aceiași ”patrupezi” apărători ai democrației susțineau, lătrând din răsputeri, indivizi care acționau pe față împotriva cetățeanului, în interes propriu, și cărora democrația în devenire nu făcea decât să le pună piedici pe drumul lor spre îmbogățire.

Așa o fi și pe la case mai mari?

Vi s-a părut că, în cele expuse mai sus, am exagerat? Păi, atunci, să-l ascultăm pe distinsul decan al ziariștilor din America, John Swinton, care aflat la New York Press Club, cu ani în urmă, îndemnat să toasteze în cinstea ”câinelui de pază al democrației”, spunea: ”Nu există in istoria Americii o presă independentă. O ştiţi şi voi şi o ştiu şi eu. Nici unul dintre voi nu indrăzneşte să işi exprime cinstit părerile in ziarul la care scrie. Sunt plătit tocmai pentru a nu-mi exprima opiniile cinstite in ziarul pentru care scriu. Voi, ceilalţi, sunteţi plătiţi ca să faceţi la fel, şi oricare dintre voi ar face nebunia de a-şi scrie părerile in mod cinstit ar fi imediat expediat pe stradă, căutind de lucru. Dacă mi-aş permite o părere cinstită intr-unul din numerele ziarului meu, slujba mea ar dispărea in 24 de ore. Treaba jurnalistului este să distrugă adevărul, să mintă sfruntat, să pervertească, să denigreze, să lingă cizmele lui Mamon, să işi vindă ţara şi neamul pentru piinea cea de toate zilele. O ştiţi şi voi şi o ştiu şi eu, şi atunci de ce să inchinăm pentru presa independentă? Suntem uneltele supuse şi slugile bogătaşilor din culise. Suntem Hopa-Mitică, ei trag sforile şi noi dansăm. Talentele, posibilităţile şi vieţile noastre aparţin altor oameni. Suntem doar nişte prostituaţi intelectuali”  Și noi care eram convinși că de acolo, din țara cea mai democratică a lumii, importăm independență pentru presă, îndrăzneala ziaristului de a-și exprima deschis opiniile și curajul ca în numele dreptății să slujească adevărul…

Cu un zâmbet amar în colțul gurii…

Nici la noi, aici pe mioriticele plaiuri, ”câinele de pază al democrației” nu pare să latre împotriva cui ar trebui: ”A apărut fenomenul „mogulilor” care au încălecat bidiviul presei și l-au tranformat în car personal de luptă. Că intențiile lor n-au fost deloc ortodoxe, s-a văzut când justiția a început să li se uite în conturi și i-a condamnat penal. Voiculescu, Vântu, Ghiță, Patriciu, Adamescu, Mazăre sunt doar câteva cazuri din multe. Inventarea unui număr exagerat de „televiziuni de știri” (la un moment dat erau șase), a avut frecvent alte scopuri decât informarea corectă a cetățeanului, iar dispariția presei tipărite face diferența față de țări din fostul bloc comunist care nu au renunțat așa de ușor la ziare” [1] În același articol, intitulat ”De ce e presa românească altfel”, Brândușa Armanca ne dezvăluia punctul de vedere al portalului de știri Reporter Virtual cu referire la starea presei românești actuale : „Situația din România este una specifică și este determinată de un cumul de factori: un sistem de distribuție arhaic și dezastruos…, patroni care n-au nicio legătură cu presa, cu mentalitate de „cârnățari”… , ziariști blazați și slab pregătiți și, peste toate acestea, un ghem de interese politico-economice care se apropie, deseori, de sistemele mafiote de influență”

Sub protecția anonimatului (or ști ei de ce…), alții sunt și mai acizi:In acest moment, trusturile de presă au devenit niște case de toleranță în care se face cultul personalității. O cloacă murdară și pestilențială în care rebuturi umane se prostituează pentru câteva sute sau mii de euro, descalificând nobila profesie de jurnalist. Fauna din media este atât de declasată încât provoacă privitorului greață și repulsie. Realizatorii de emisiuni, cei care constituie coloana vertebrală a oricarei televiziuni importante, sunt traficați de manageri imbecili și obedienți ca niște sclavi pe plantație”[2]

Sunt puncte de vedere. Aprecieri ale jurnaliștilor despre jurnaliști. Este realitatea crudă din presa românească și este adevărul gol-goluț despre mass-media internațională în general. Ne-am confruntat cu atâtea minciuni! Ne-am lăsat păcăliți de atâtea știri false! În numele democrației au fost organizate campanii de presă în favoarea susținerii unor războaie de cotropire. Au fost prezentate ca deplin justificate fapte amobinabile și s-au ridicat osanale înfăptuitorilor acestora. Am fost îndemnați la ură și asmuțiți unii împotriva celorlalți prin cuvântul scris, prin cuvântul rostit în studiourile de televiziune sau prin cuvântul urlat în Piața plină de demonstranți gata derutați! Cu sau fără știința noastră, prin minciuni nerușinate, am fost împinși ca turma spre o tabără ori alta – găști angajate într-un neîntrerupt război politic! Iată suficiente motive pentru ca, pe bună dreptate, să ne fluture un zâmbet condescendent la colțul gurii când, lipită peste partea sordidă a mass-media, ni se prezintă cu morgă seniorală eticheta: ”Presa, câinele de pază al democrației”! 

Precum zeii, nici ziariștii nu sunt toți la fel

Da, sunt situații când ziaristul este aidoma unui zeu. El poate schimba destine, poate condamna nevinovați și poate spăla de noroiul tăvălugului nedreptății pe cel care este curat.

Ar fi o greșeală de neiertat să-i punem pe toți jurnaliștii într-o singură oală. Nu toți își fac meseria cu frică. Nu toți stau în genunchi pentru câțiva arginți, așa cum nu toți sunt întruchiparea demnității. Cunosc ziariști, femei și bărbați deopotrivă, curajoși, neiertători cu politicienii veroși, înfruntând senini riscurile la care știu că se expun. Am printre prieteni și jurnaliști (femei și bărbați, deopotrivă) onești, care luptă cu arma cuvântului pentru respectarea drepturilor democratice ale cetățeanului urgisit atât de o legislație potrivnică, cât și de abuzurile aleșilor săi. În același timp, des, tot mai des, mă mișc printre ziariști fără coloană vertebrală, călcători pe cadavre pentru înavuțire. Mulți dintre ei, scriitori (unii chiar talentați!) la comandă și nepăsători la tragediile de neînchipuit pe care le poate genera, folosind drept armă murdară cuvântul lor, această a patra putere a statului atunci când ajunge sluga nedreptății, servitoarea  neadevărului.

Tocmai de aceea, întrebarea: ”Ce este Presa? Câinele de pază al democrației sau  fiara de atac a politicianului?” rămâne actuală, iar răspunsul se menține, încă, rupt și împărțit între valurile de interese.

Cert este că se simte nevoia unei schimbări. Iar această schimbare, atât de necesară, nu stă numai în putința jurnaliștilor. Noi toți, ”beneficiarii”, putem pune umărul. Putem contribui, în mod conștient, la curățarea absolut necesară a cloacei care pare a deveni Presa din România. Numai să vrem.

——————————————————————————————–

[1] http://www.contributors.ro/media-tech/de-ce-e-presa-romaneasca-altfel-i/  Articol scris de Brândușa Armanca  și apărut în Revista ”22”

[2] ”Mizeria morala a presei aservite. Cine sunt lideri de opinie in mass-media” (https://ziarmm.ro/mizeria-morala-a-presei-aservite-cine-sunt-lideri-de-opinie-in-mass-media/)

Rating 4.33 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*