Pericolul instalării autoritarismului în România, între iluzie și realitate

Scriam cu o lună în urmă, odată cu scoaterea PSD de la guvernare, un articol intitulat ”Ura, avem tătuc!”

Semnele

Era o primă reacție la pericolul ce se întrevedea: întreaga putere să se concentreze în mâna unui singur om. Tuturor ne este cunoscută setea nemăsurată de putere a celui care azi ocupă înalta demnitate de președinte al României. Cunoaștem, de asemenea, nenumărate sale încercări de a dicta în guvern, de a-și pune oamenii loiali în cât mai multe funcții publice, de a respinge până la limita absurdului tot și pe toți cei care nu-i convin, de a incendia și arde din temelii (ca un Nero născut între sași) cel mai important partid politic din țară, de a impune anumite soluții Parlamentului, de a lua decizii în domenii de interes strategic pentru țară fără a se consulta cu cineva și fără a da cuiva socoteală, de a angaja România în tratate și înțelegeri internaționale fără niciun mandat din partea Parlamentului. Am fost martori, cu toții, la obrăznicia cu care a încercat să preia funcții ale Guvernului (”ca să nu-și facă de cap…”) plasându-și abuziv șezutul în fotoliu de la Palatul Victoria sau prin chemarea la ordin a miniștrilor la Cotroceni, la nonșalanța cu care a încălcat decizii ale Curții Constituționale și la lejeritatea cu care a ignorat prevederi ale Constituției atunci când interesele sale personale i-au dictat-o.

Și, de notat, toate acestea se întâmplau când la excesele președintelui exista o opoziție serioasă în Guvern, când se manifesta o permanentă, dar nu suficient de fermă, reacție de ponderație din partea principalului partid politic al țării, partid care deținea majoritatea în Parlament, nominaliza prim-ministrul și aviza miniștrii! Se întâmpla, deci, atunci când tendințele prezidențiale de acaparare a puterii totale întâmpinau o oarecare limitare.

Situația de acum

Alta este situația acum. Partidul majoritar este preș la ușa Cotroceniului. Prim-ministrul îi cântă președintelui serenade la chitară pentru că i-a aruncat scara de mătase din balconul palatului din deal, scară care i-a permis urcarea în alcovul de premier. El, premierul, se declară fără sfioșenie servitorul supus pe viață al președintelui și nu îndrăznește să scape nici măcar o timidă flatulență până nu capătă aprobarea stăpânului. Guvernul este doldora de miniștri servili, în parte foști slujitori direcți la Cotroceni, care se îmbulzesc, dându-se de ceasul morții, să-i satisfacă toate capriciile. Administrația locală, în curs de înlocuire din temelii în toată țara, i se închină în fiecare dimineață, la răsăritul soarelui, ca unui zeu, sporindu-i infatuarea și alimetându-i îngâmfarea nemăsurată. Justiția, decapitată până acum prin blocajul personal al președintelui, urmează să primească noi conducători, umili și ei, numiți desigur de cel care deține deja atât puterea legislativă cât și pe cea executivă. Armata are un ministru, fost până mai ieri general activ preaplecat politicului în ciuda statutului său de militar. Un general acum în rezervă  care îi datorează președintelui evoluția de-a dreptul fulminantă (în grad și în carieră) din ultimii ani și care n-ar ieși din cuvântul lui nici sub amenințarea Curții Marțiale.

Cât de departe suntem?

A mai rămas foarte puțin până în momentul în care  ne vom trezi, nedumeriți, în situația în care premizele s-au și transformat, ”pas cu pas”, în autoritarism.  Iar autoritarismul este germenele totalitarismului. E suficient pentru autoritarism să găsească un teren fertil și gata, înflorește în noua formă. Ce ne mai rămâne de făcut până la atingerea pragului de la care va fi extrem de greu de revenit la statutul democratic al țării? Nu foarte mult. Mai trebuie doar să-l alegem pe dl WKI pentru încă cinci ani în funcția de președinte. Să-l votăm pe el, într-o majoritate zdrobitoare, cerință în ale cărei pânze larg desfășurate suflă inspirațional vânturile dinspre apus aducătoare de ”democrație adevărată”. Ne mai rămâne să concretizăm apoi alegerea, confirmând încă o dată zvonurile privitoare la imbecilitatea noastră ancestrală în a ne desemna conducătorii, aplicând plini de încredere în viitorul fericit care ne paște ștampila cu tuș albastru în pătrățica cu numele Iohannis de pe buletinul de vot. Și s-o facem fără să realizăm că, de data aceasta, acest Iohannis, ștampilat în 2019, este cu totul altul decât celălalt Iohannis ajuns acum cinci ani printr-o minune în fruntea statului. Minune excelent controlată, atunci, de Dumnezeul lui care se mutase, temporar, peste ocean.

Ce va urma?

Ce va urma? Profitând de valul de simpatie (inexplicabil pentru orice creatură cât de cât rațională), în conformitate cu cele deja declarate de potențialul viitor/ trecut prezident, el va cere, prin referendum, modificarea Constituției în sensul sporirii puterii președintelui. Motivația este simplă. ”Ciuma Roșie”, pentru a subjuga Justiția cu scopul de a-și scăpa de pedeapsă penalii, a încercat și deja în parte a reușit să limiteze prerogativelor prezidențiale. Nici nu contează cât de reală este afirmația! Ca urmare, același popor care a demonstrat cu prilejul scrutinului că îl iubește pe Iohannis va trebui să decidă dacă situația mai poate rămâne așa. Este de acum clar că pentru a scăpa definitiv țara de partidul demolator ce se opune progresului, România are nevoie de un președintele puternic… Acesta va fi probabil dicursul, rostit tărăgănat, de noul nostru tătuc. Și astfel, aplaudându-l frenetic pe cel hărăzit, nici nu observăm larg deschisa cale spre autoritarism!

Nu, nu aiurez. Fără să cad în greșeala de a compara statura politică a lui Putin cu aceea jalnică a lui Iohannis, pentru a vă convinge că n-am luat-o razna, voi folosi argumentele profesorului universitar doctor Andrei Țăranu și voi lua ca exemplu pașii parcuși în Rusia până s-a ajuns la autoritarismul, ne contrazis de nimeni azi, al președintelui Putin:”… a păstrat o aparență de democrație – alegeri, presă, societate civilă – doar că supravegheată și permanent cu sabia deasupra capului. Pentru a păstra această aparență, a schimbat Constituția, întâi, pentru a limita puterea președintelui (atunci când s-a impus ca prim-ministru) și apoi pentru a o crește când a revenit în funcția de președinte. Astfel, s-a impus cel mai nou model de autoritarism – cel pe care știința politică îl numește autoritarism electoral. Un asemenea autoritarism se definește prin încercarea de a se legitima prin aparențe. Deși toată lumea (inclusiv alegătorii) știe că alegerile sunt doar aparențe (aleșii se știu de la bun început), că presa este doar aparent liberă, că dizidenții mai au doar un răgaz până vor fi eliminați (…), regimul se preface că totul este corect și democratic”[1].

Similaritățile în evoluție sunt frapante! Dar să continuăm: ”În paralel, a căutat suportul maselor prin creșterea relativă nivelului de trai, sacrificând pentru aceasta acea parte dintre oligarhi care nu i s-au supus de la bun început – cazul Hodorkovski e cel mai celebru, dar nu e singurul. Astfel, în paralel cu creșterea suportului popular, Putin a crescut și presiunea asupra elitelor concurente (puținii democrați și liberali din Rusia)…” (…) Asumarea acestui model cezarist a reprezentat reproșul permanent al elitelor concurente la adresa autoritarismelor – faptul că persoana liderului înlocuiește ideologia sau programul (permițând astfel voluntarismului la guvernare) și faptul că instituțiile sunt puse între paranteze prin voința liderului, ceea ce doar simulează democrația, nu o și întărește”[1]

Ne paște, cu adevărat, pericolul instaurării unui regim autoritarist în România?

Din nefericire, semnele etalate în capitolul de început sunt confirmate și de altele, descoperite în ultimii ani: trăsăturile de caracter cu reale tendințe egocentrice ale celui care a ocupat și ocupă încă palatul Cotroceni; urmele cu iz dictatorial persistent încă lăsate de predecesorul acestuia în biroul prezidențial, urme pe care, fără pic de ezitare, chiriașul din deal calcă tot mai apăsat; folosirea minciunii ca instrument principal de conducere; exacerbarea orgoliul înăscut etalat în fiecare apariție publică; prea desele excese de superioritate în raporturile cu cetățeanul, excese de nimic justificate într-o democrație în care aleșii ar trebui să fie slujitorii cetățeanului și nu stăpânii săi; încercările repetate ale președintelui aflat acum pe cai mari de a se substitui celorlalte puteri din stat… ne îndreptățesc să luăm în calcul o asemenea posibilitate.

O putem evita? Puțin probabil. Ar fi o prostie să excludem varianta, deja confirmată de situații anterioare, a orbirii colective, a manifestării efectului de turmă ce ar avea ca rezultat alegerea domnului Iohannis pentru a doua oară în înalta demnitate de președinte. Ar fi, de asemenea, o naivitate fără margini dacă am ignora influența externă, sosită în valuri succesive pentru a menține pe linia de plutire corabia iohannesciană. Fără a susține că doamna Dăncilă ar fi vreun far călăuzitor pentru România (nu am simpatii politice și prin urmare nici antipatii de asemenea natură), pericolul realegerii dlui Iohannis mi se pare infinit mai toxic pentru țară decât varianta Dăncilă.  

Personal, prizonier neputincios al educației primite, egocentrismului, urii nemăsurate, aroganței, aerelor de princiară superioritate, minciunilor sfruntate, lenei patologice, lipsei oricăror sentimente omenești și românești, gravelor tare comportamentale și evidentului apetit spre autoritarism, le prefer naivitatea și chiar candoarea puerilă (ambele, cele din urmă, trăsături periculoase și ele pentru un conducător de țară).

În încheiere

Ca oricare om rațional, consider că e mai bine să deschid larg ochii acum decât să-i șterg de lacrimi mai târziu. Tot ca orice om cu capul pe umeri, știu că alegerile au un singur scop, acela de a da votantului impresia că numai el este acela care hotărăște asupra viitorului său. Mai știu că adevăratele jocuri nu se fac la urne, ci cu totul în altă parte. Cunosc, de asemenea, că democrația este cu totul altceva decât ceea ce trăim noi azi în România. Și, nu sunt singurul! Mă susține, iată, juristul, sociologul și politicianul Maurice Duverger: ”Raportând democraţia la funcţiile regimului politic, M. Duverger sublinia că aceasta nu înseamnă doar dreptul de a participa din când în când la alegeri, ci presupune egalitatea din punct de vedere social, economic şi un ansamblu de instituţii prin care masele să poată realmente realiza politica, să poată conduce”[2]

——————————————————————————-

[1](”Autoritarismul, această eternă poveste” , Andrei Țăranu, Revista TIMPUL, format online, 16.11.2018)

[2]  Ana Maria Roxana PAICA ”Tipuri de regimuri politice: democraţie, autoritarism şi totalitarism”

Rating 4.60 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*