Expatriatul – Mon Amour

Se apropie alegerile. Brusc, politicienii îşi aduc aminte de românii aflaţi peste hotare. Şi, nu numai atât. Cu gândul la ei, inima începe să le bată năprasnic iar dragostea faţă de fraţii noştri expatriaţi erupe din nou în viaţa publică precum un vulcan reactivat după patru ani de adormire.

În spatele scenei, se mituieşte, se parafează înţelegeri, se semnează protocoale, se promite marea cu sarea

În spatele scenei pe care se joacă cu mai mult sau mai puţin talent comedia dragostei nebune este mare vânzoleală. Fiecare partid îşi instruieşte emisarii pe care îi va trimite peste mări şi ţări. Adică, spre locurile în care (tot mai des pe măsura apropierii zilei votului) vor avea loc întâlniri „de suflet”, se vor organiza mese cu bucate alese şi se va bea bere de calitate iar cântăreţi cunoscuţi şi îndrăgiţi interpreţi ai cântecului popular românesc vor susţine spectacole plătite de partidele politice, mari sau mici, dar ajunse la clipa îndrăgostirii lulea. Banii? Nu contează. Când e vorba de iubire, cine se mai uită la bani?

Ca în fiecare poveste de dragoste adevărată se pupă toată lumea cu toată lumea, se promite marea cu sarea, sunt ascultate păsurile tuturor şi li se dă tuturor dreptate. Este sau nu este nevoie, se cere, cu insistenţă şi cu justificată indignare faţă de ceea ce s-a întâmplat cu ocazia îndrăgostelii trecute, suplimentarea numărului de centre de votare, mai multe ştampile, o mai atentă şi mai judicioasă organizare. Specialişti de renume, interni, dar mai ales externi şi scumpi, se întrec în a întocmi hărţi şi grafice care să ilustreze numărul potenţialilor susţinători şi al opozanţilor. Se mişcă, discret, importante fonduri financiare. Se mituieşte, se parafează înţelegeri, se semnează protocoale.

Tot românu-i visător

Mai sunt naivi, în ţară sau înafara ei, care cred că partidelor le pasă cât negru sub unghie de soarta celor care au plecat în căutarea unui trai mai bun. Este cert, printre cei de afară mai există visători care, stând ore în şir la rând pe trotuarul din faţa vreunei secţii de votare, îşi închipuie că dacă îl votează pe X în locul lui Y, acel X se va gândi la situaţia sa, îl va susţine în obţinerea unei slujbe mai acătării sau va fi alături de el atunci când va intra în vreun necaz. Speră că se va întâmpla exact aşa cum însuşi domnul X în persoană, înconjurat de selecta sa suită, ia promis după ce s-au sărutat frăţeşte pe fiecare obraz. Aiurea! Nu omul contează pentru politician. Nu suferinţele celui plecat, nu dilemele şi zbaterile celui care s-a rupt de ţară şi familie îl preocupă. Pe el îl interesează votul! Apoi, până la viitoarele alegeri, când dragostea se va reînfiripa şi promisiunile de iubire veşnică vor fi reînnoite, totul va fi dat uitării.

Valoarea expatului, la vot se cunoaşte

De ce este atât de valoros votul românilor de peste graniţă? De ce, în perioada alegerilor, cei din afară sunt iubiţi mai mult decât pensionarii autohtoni (cărora li se spune că legea ce le mărea venitul va fi blocată într-o guvernare a opoziţiei actuale), sunt stimaţi mai presus de militari (cărora li se prezice tăierea drastică a pensiilor revenite la apelativul „nesimţite”) şi de ce sunt ei îndrăgiţi mai abitir decât clasa de mijoc românească (îngenunchiată de taxe şi impozite)? Pentru că, azi, politiciaul român îşi poate permite să se lipsească de votul unor largi categorii sociale din ţară scârbite de el, sătule de hoţiile şi de minciunile sale. Pentru că, urmare a extraordinarului exod românesc, s-a ajuns în situaţia în care, având numai votul celor din afara ţării (fără vreun vot din interior!) politicianul român poate ocupa orice poziţie din administraţia statului sau din parlament. Inclusiv pe aceea de preşedinte!

Potrivit Strategiei Naţionale pentru Românii de Pretutindeni pentru perioada 2017-2020, elaborată de Ministerul pentru Românii de Pretutindeni (un minister special pentru cei plecaţi; pe când un minister special pentru cei rămaşi?), ar exista între 3,5 și 4 milioane de cetățeni români stabiliți în străinătate. Conform datelor elaborate de Institutul Naţional de Statistică, numai în 2018 ar fi emigrat un sfert de milion de români. O cifră care, în sine, nu spune prea  multe dacă nu dezvăluim realitatea teribilă pe care o ascunde. Acest sfert de milion ne spune că în cursul anului trecut, în fiecare zi, România a fost părăsită de 700 cetăţeni ai ei. Adică, frecvenţa plecărilor a fost de 30 pe oră. Mai concret, sătul de ţara sa, la fiecare două minute câte 1 român şi-a luat lumea în cap!

Adevărul este că nimeni nu ştie cifra exactă a românilor care trăiesc în  afara teritoriului naţional. Drept confirmare, Cezar Caleap, director executiv al Asociaţiei Internaţionale a Întreprinderilor Creative din Belgia (AIICB), declara, la o  conferinţă, în noiembrie 2018: „Ce ştiu este că, în realitate, avem aproape 7 milioane de români plecaţi în străinătate, din care nu cred că se vor mai întoarce 10% în România”[1]  Şi, ca deruta să fi completă, la 24 iulie a.c., într-o conferinţă de presă, Natalia Intotero, ministrul Românilor de pretutindeni, afirma:„În afara graniţelor avem un număr de aproximativ 9.700.000 de români” De-ar fi aşa, numai numărul de voturi al celor plecaţi este suficient de mare pentru a alege preşedintele ţării. Conform BEC, în anul 2014, Iohannis a câştigat funcţia prezidenţială cu 6.288.769 voturi!

Ieri alungaţi, azi adulaţi

Dacă din punct de vedere al economiei voturilor, românii goniţi de nedreptăţile zilnice, de hoţia şi impertinenţa politicianului în care s-au încrezut, au devenit azi extrem de însemnaţi, alta era situaţia în urmă cu un deceniu. La 5 august 2010, preşedintele de atunci, Traian Băsescu (cel care acum ne dă lecţii de la televizor despre utilizarea eficientă a forţei de muncă şi despre cum să aducem plecaţii înapoi) aflat la începutul celui de al doilea mandat (deci cu voturile, mai pe bune, mai pe furate, aflate deja la teşcherea) declara: “Să nu mai facem o dramă din faptul că plecăm. Cel mai mare obiectiv al României a fost liberalizarea forţei de muncă. Dreptul nostru de a pleca unde ne este mai bine. Unde munca ne este corect răsplătită. În momentul de faţă, statul român nu poate să îşi plătească medicii, profesorii cum ar merita să îi plătească, asta este realitatea”, şi a adăugat: ”Dacă nu continuăm cu măsurile de austeritate şi în 2011 nu redresăm România”. De unde atâta “redresare”? Erau doar răbufnirile de vanitate ale unui preşedinte căruia, şi din cauza netrebniciei lui, ţara i se năruia sub picioare. Ca dovadă, măsurile de austeritate au continuat iar România s-a afundat şi mai mult în sărăcie şi în haos. Firesc, încurajaţi de principiile enunţate de însuşi preşedintele ţării, oamenii capabili de muncă şi siguri pe cunoştinţele lor, simţindu-se alungaţi, au continuat să plece.  

Sunt, cei plecaţi, mai uşor de manevrat sau adevărul este că ei înţeleg realitatea din  România mai bine decât cei rămaşi aici?

De ce mai sunt atât de importanţi la vot românii din afară? Pentru că se contează pe faptul că, rupţi de ţară o mare perioadă de timp, ei nu simt pe pielea lor nemerniciile politicienilor autohtoni, a acelora care acum ce se doresc iar în fruntea ţării. Pe de altă parte, există opinii susţinute de analize serioase care atestă că cei de afară sunt infinit mai uşor de manevrat decât cei din ţară. Motivele? Contactul lor cu ţara este intermediat. Ei află despre ce se întâmplă în România prin cele aflate de la rude sau de la prieteni. Persoane care, la rândul lor, văd lucrurile diferit, fiind influenţaţi de simpatiile politice personale. În afară de asta, cei de afară se informează despre România citind ziare care servesc orientări politice diverse, navigând pe internet unde ştirile false abundă sau urmărind emisiuni televizate, televizorul reprezentând un instrument deja bine cunoscut de manevrare a maselor.

Rudele nostre, plecate peste mări şi ţări, oricât de bine intenţionate ar fi, nu pot simţi cu aceeaşi intensitate ca noi, cei de aici, că România este tot mai adânc îngropată, inclusiv cu contribuţia permanentă a personajului din fruntea statului. A aceluia care timp de cinci ani (cu o singură execepţie – “guvernul meu”) n-a făcut decât să saboteze pe rând toate guvernele. Guverne, succedate şi ele, prosteşte, într-un ritm nebunesc. Chiar şi stăpâniţi de cel mai autentic patriotism, ei, cei de peste graniţe, nu au cum să înţeleagă dramatismul unei ţări care, din încăpăţânarea prostească a unui individ ajuns în mod dubios preşedinte, abia mai funcţionează. O ţară care bocată de vanitatea bolnavă a unui om nu mai are procuror general, îi lipseşte şeful instituţiei care luptă la nivel naţional împotriva crimei organizate, nu şi-a putut numi şeful organismului ce are ca menire combaterea corupţiei la nivel înalt, nu i s-a acceptat confirmarea unui şef al structurii care protejează populaţia împotriva abuzurilor procurorilor şi judecătorilor, este lipsită de ministrul de interne, de ministrul educaţiei, de ministrul justiţiei, de ministrul energiei, de doi-trei vice-prim-miniştri şi nu este în stare să-şi numească ambasadori în 19 state importante ale lumii. Şi, colac peste pupăză, are şi guvernul demis prin moţiune de urgenţă iar un alt guvern nu reuşeşte să fie încropit din motive de orgoliu politic.

Ei, cei de afară, firesc, nu pot pricepe ce înseamnă să trăieşti cinci ani într-o ţară în care guvernul este atacat zilnic de preşedinte şi invers, unde premierul şi preşedintele (împreună cu acoliţii lor) se gratulează în mod public cu expresii care ar indigna până şi pe un tâlhar, într-o ţară unde preşedintele îndeamnă poporul să iasă în stradă pentru a răsturna guvernul şi condamnă public forţele de ordine care acţionează pentru a apăra guvernul de excesele huliganice ale oamenilor săi. Nu pot realiza cum este să trăieşti într-o ţară unde, pentru problemele majore ale statului, preşedintele se consultă cu nişte ONG-uri obscure şi nu cu reprezentanţii reali ai poporului, unde acelaşi preşedinte încalcă în mod repetat, cu o nonşalanţă regească, Constituţia României şi unde, preşedintele (care se cere votat acum pentru încă cinci ani) s-a căţărat pe cadavrele unor tineri nevinovaţi pentru a-şi instala guvernul său. În aceste condiţii, nu poţi să nu te întrebi: Care este raţiunea pentru care cineva care nu munceşte aici, nu primeşte leafă de aici, nu plăteşte taxe şi impozite aici, nu locuieşte aici, nu-şi creşte copiii aici şi nu are intenţia să se mai întoarcă vreodată aici, se înghesuie aşteptând ore întregi la rând pentru a numi preşedintele de aici sau parlamentarii de aici? Să fie doar simţământul patriotic şi dragostea arzătoare de glia strămoşească?

În loc de concluzii

În timp ce scriu aceste rânduri, aflu că  s-a stabilit. Peste hotare se vor deschide 444 centre de votare. Aştept cu înfrigurare clipa în care vor fi 666!

Rating 4.60 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*