Primăvara românească?

picture-2_98268800În drum spre întâlnirea cu nişte vechi prieteni, am trecut aseară pe lângă Piaţa Victoriei. Parcă un Facebook ambulant se materializase pe asfaltul negru. Înghesuială şi varietate umană cum numai în spaţiul virtual găseşti. Nimeni nu avea legătură cu nimeni deşi cu toţii, într-o reuniune invizibilă, păreau a fi din acelaşi sat. Lumea, de toate felurile, se muta inutil din colţ în colţ între gardurile de zăbrele. Mesaje, multe de un absurd jenant, tipărite cu majuscule, de cele mai multe ori agramate, erau agitate şi alergate de colo-colo. Figuri anonime, ascunse după glugi şi fulare groase trase până sub ochi, „sheruiau” lozinci incitante cunoscuţilor şi necunoscuţilor aflaţi prin preajmă. Urlete care ar fi făcut mândră până şi sălbăticia junglei amazoniene se încrucişau tăios în aerul rece şi  se revărsau strident dincolo de stradă.

Ce se întâmpla? Era populaţia răzvrătită, îndemnată de preşedintele ţării să-şi reverse liber umorile. Era populaţia aflată în dreptul său democratic de a-şi striga dorinţele. Era populaţia protestatară! Oficial, n-a adus-o nimeni în Piaţă. Oficial, miile de cetăţeni aflaţi în faţa guvernului acţionează în baza unui imbold virtual, neasumat dar senin, sosit din neant, eteric şi pur.

Am privit îndelung, atent, oamenii aceia veniţi parcă dintr-o altă lume şi mărturisesc că, dezamăgit, nu am recunoscut, acolo, în stradă, poporul meu. Poporul român!

Păşind pe lângă zidul albastru al jachetelor jandarmeriei, un fior rece mi se urcă pe şira spinării. Simt revenind spaime vechi, pe care le credeam trecute la cele veşnice. Erau spaimele născute în copilăria mea de „intransigenţa” comunistă. Tot în numele democraţiei, acum ca şi atunci, o ură viscerală  se scurge prin rigole şi, venind în valuri din stradă, te sufocă duhoarea răzbunării.

Ca să-mi confirme temerile, a doua zi, în zori, la televizor, în spatele pupitrului ce poartă emblema preşedinţiei, apare un personaj băţos, umflat ca un balon de presiunea emanată de Stradă. De la înălţimea pupitrului prezidenţial, aflat în faţa drapelului României şi al Uniunii Europene, folosind o limbă românească aproximativă, el explică naţiunii care este adevăratul rost al guvernului ţării: Guvernul are sarcina de a proteja mulţimea adusă de preşedinte în stradă şi nu de a iniţia legi în beneficiul ţării! E cutremurător.

Ceva mai târziu, prin reprezentanţii săi, apare în faţa naţiunii partidul ce se mândreşte a fi cel mai puternic din ţară. Niciun semn de forţă. Niciun semnal de determinare şi de voinţă a celui aflat la conducerea legitimă a statului. Prin glasul timorat şi oarecum spăşit al preşedintelui său, partidul susţinut de milioane de voturi populare se învârte speriat, printre cuvinte, ca un căţel cu coada între picioare rătăcit printre ciubotele stăpânului. Pare a nu înţelege ce se întâmplă, pare a nu cunoaşte cine a creat furtuna din stradă, pare a nu pricepe care este rostul său în această ţară şi care sunt soluţiile ieşirii din impas. Mă uit şi nu-mi vine să cred. Este acesta partidul care are la îndemână toate pârghiile puterii? Să fie acesta partidul care, în baza unui masiv vot popular, conduce în mod legitim România? Din nou, cutremurător.

Îmi este teamă să mă gândesc la consecinţe, la ceea ce ni se pregăteşte. Logica şi îndelungata mea experienţă de viaţă mă împinge spre ideea că, după primăvara arabă, se află în plină desfăşurare (începând cu Ucraina , acum trei ani) iernile ortodoxe. Refuz să cred că ar fi posibil.

Realitatea însă, pare că vrea cu tot dinadinsul să mă contrazică. La fel ca şi dumneavoastră, în plină iarnă, pe 2 februarie 2017, cu mulţimea întărâtată fremătând la ferestre, am numărat  lamentările inutile ale prim-ministrului şi ale preşedintelui partidului de guvernământ: noi suntem dispuşi să luptăm dar, deşi am fost aleşi prin vot democratic, suntem ameninţaţi; ni se pregătesc dosare penale; noi şi familiile noastre primim injurii şi ameninţări telefonice; protestatarii au fost îndemnaţi să ne atace locuinţele; se doreşte conducerea ţării prin teroare; nu putem accepta ca o minoritate să conducă din stradă…  Auzindu-i, brusc îmi revin în minte vorbele fugarului  Ianucovici, conducătorul Ucrainei ales şi el, ca şi ai noştri, prin vot democratic. Sunt cuvinte pe care el le-a rostit tot în toiul iernii, tot în februarie, cu exact trei ani în urmă:  „Sunt dispus să lupt împotriva celor care conduc prin frica și teroare Ucraina. Am fost forțat să părăsesc țara fiind amenințat cu moartea atât eu cât și familia mea. Puterea a fost luată de tineri naționaliști și fasciști care reprezintă doar o minoritate în Ucraina. Trebuie luat în considerare interesul tuturor regiunilor din Ucraina. E foarte greu de găsit o ieșire din criză…” Şi, Ucraina s-a rupt!

Similitudinile pot fi întâmplătoare, veţi spune. Da, dar dacă asemănările nu sunt doar rodul întâmplării?

Noi vedem spectacolul, iubim sau urîm actorii. Într-o contopire ciudată, împreună cu ei, şi noi ocupăm scena.  Suntem parte a reprezentaţiei. Cunoaştem personajele principale şi pe cele secundare. Ştim până şi care sunt figuranţii…  Dar cine este REGIZORUL?

La fel ca şi finalul piesei, el rămâne necunoscut.

 

 

Rating 3.00 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*