Cu puţin timp în urmă, glumind un pic, scriam despre o initiativă politică extrem de periculoasă: agitarea  fără de rost a băţului prin gard. Proces transformat în sport naţional.

Între timp, lucrurile au mai evoluat. Spre rău. De câteva zile asist, siderat, la derularea unei hârjoneli politice  inutile şi primejdioase pentru ţară. S-a declanşat o luptă surdă a orgoliilor, pe viaţă şi pe moarte. Un război tocmai între aceia care, dincolo de interesele personale, au jurat să conducă România „pentru propășirea spirituală și materială a poporului român.”  Prinşi în luptă, ei par a ne transmite: Prosperarea poporului? Aiureli. Cui îi mai pasă de jurămintele solemne menite doar să impresioneze gloata naivă?

Ca un ţap aflat în rut, domnul preşedinte suferă, se pare, de un exces hormonal.  Orbit de dorinţă, el se repede, iar şi iar, s-o încalece din spate pe ciuta cu mustaţă. Este cu atât mai înfierbântat cu cât ea nu vrea să i se supună şi („de ne acceptat!”) a îndrăznit să pască inclusiv pe pajişti străine, în prezenţa unor alţi ţapi, mai cornuţi şi mai bine înzestraţi de mama natură.

Ne aflăm exact în situaţia în care un pilot de linie a părăsit manşa avionului pentru că, dominat de un impuls erotic de necontrolat, vrea să  i-o tragă imediat copilotului. Acesta din urmă, deşi numai inocent nu este, face mofturi. Nu se lasă, invocând obligaţiile sale profesionale, siguranţa avionului şi responsabilitatea faţă de pasageri. Însă, prins în lupta corp la corp, pilotului incintat nu-i mai pasă de nimic. Nici de prăbuşirea aeronavei, nici chiar de posibilitatea să piară  în catastrofa ce se întrevede. Şi, cu cât copilotul i se împotriveşte mai abitir, cu atât sare mai insistent pe el, străduindu-se să-l prindă pe la spate şi să-i dea jos pantalonii. Între timp, prin uşa cabinei de pilotaj larg deschisă şi cu gâfâiturile celor doi reverberate în difuzoarele date la maximum, pasagerii se distrează, pariază şi iau partea unuia sau altuia Ei par la fel de indiferenţi faţă de soarta lor, de a avionului, de ceea ce i-ar putea aştepta ca şi cei doi “combatanţi”.

Regret dacă descrierea vi s-a părut un piculeţ prea indecentă. Dar astfel arată în momentul acesta  acţiunile personajelor alese de noi să cârmuiască  România. În mod regretabil, tot aşa pot fi descrise şi reacţiile noastre, pasagerii inconştienţi ai acestei aeronave numită România. Orbiţi de dorinţe primare, furaţi de spectacolul excitant, nu numai lor, cârmuitorilor, nu le mai pasă de nimic, dar nici nouă.

Ca privitor al acestui spectacol grotesc, în sfârşit mi s-a clarificat ceea ce de mai multă vreme mă contraria la neamţul nostru preşedinte. Am descoperit că el este prizonierul unui cerc vicios. Fiindu-i teamă de vorbe, vorbeşte puţin şi, tocmai fiindcă vorbeşte puţin, nu ştie să vorbească. Numai că, de curând, a realizat încântat că poate lega mai multe vorbe unele după altele şi că, cu cât articulează mai multe cu atât este mai ascultat de presă şi de mestecătorii de ştiri. I-a plăcut. De aceea, furat de aparenţe, acum el rosteşte fără oprire platitudini după platitudini şi truisme după truisme, cu aerul că tocmai a soluţionat enigmele omenirii. Iar sentimentul că a rezolvat marile probleme ale momentului îl transformă. Întreaga sa atitudine se metamorfozează. Devin altele: modulaţia glasului, direcţia privirii, poziţia capului. Şi, firesc, i se accentuează bombamentul pieptului. În mod surprinzător, deşi n-a ştiut niciodată s-o facă, din când în când încearcă ceea ce s-ar putea numi un zâmbet larg. E drept, de afară se vede doar un rânjet de satisfacţie, de superioritate. Dar, să nu fim prea pretenţioşi. Adevărata ta fire te trădează atunci când te aştepţi mai puţin…

Este semnul că, pe dinăuntru,  iubitul nostru preşedine este cu totul altul decât vrea să arate pe diafară.