Poporul a ales. Bine, rău, el şi-a făcut datoria. Din acest moment, pentru politicieni lucrurile ar fi trebuit să se mişte uşor, firesc. Cei care au câştigat, minţind sau spunând adevărul, purced la înlocuirea celor care, tot minţind sau spunând adevărul, au pierdut.
Numai că la noi nu se poate aşa, simplu. Vrajba cultivată cu grijă timp de un deceniu îşi spune cuvântul. Ţara este plină, de la vârf şi până la pingea, de băgători ai băţului prin gard.
Urmând paşii unui dans tumultos, ca într-o originală sarabandă dâmboviţană, personaje groteşti întărâtă câinii de pază ai învingătorilor. Crezul lor? Orice, pentru a alunga liniştea de după alegeri. Linişte care i-ar arunca în uitare. Orice, numai să se observe că ei încă sunt vii deşi, din punct de vedere politic se află deja cuplaţi la aparatele de resuscitare din antecamera morgii.
Primul între băgătorii de băţ între uluci este şi primul între români. Adică, neamţul vopsit de la Cotroceni. Unul şi acelaşi cu cel căruia în ultimul an, înafara urii crescânde, nu i-a ieşit nimic din ce a plănuit. Domnia sa ( pentru că, trebuie recunoscut, domn se vrea), este încăpăţânat precum viţelul fermierului Ticu a lu’Căcărează, vecinul meu de la ţară (spun „fermier” fiindcă noi nu mai avem ţărani, oficial avem doar „Fermieri”!). Viţel care, de prost ce era, sfidând hazul întregii ogrăzi, încearca cât e ziua de lungă să ia în coarne coţofenele de pe bălegar. Asemenea imaturei bovine, chiriaşul de la Cotroceni, dimineaţă, la prânz şi seara, întrebat sau nu, îi asmute cu toiagul prezidenţial băgat printre ulucile politicii pe învingătorii momentului. Inutil şi în defavoarea sa. În încăpăţânarea sa viţelească crede, poate, că îi este în putere să schimbe firescul lucrurilor. Să transforme învinsul în învingător.
Pe lângă el, kaiserul din ce în ce mai infatuat, se agită o dudue. Madam, căzută cu totul în ruşinoasa troacă a pierzătorilor, se străduieşte să-i întărâte şi ea pe învingători, sperând că până la urmă va fi băgată în seamă. Silfidă, mişcându-se ca şi cum ar purta permanent pe creştet coroana de Miss România (podoabă doar de ea văzută) nu realizează că băţul ce i s-a dat este mult prea mare pentru puterea sa. Abia mişcat de neputinţa duducăi, toroipanul care în mod vizibil mai păstrează pe el urme de portocaliu , nu face însă suficient zgomot printre pălane. Motiv pentru care este, în continuare, ignorată. Lăsând ruşinea de-o parte, surexcitată, ea strigă, se bagă în faţă şi transpiră inutil riscând să i se spargă în mii de solzişori sclipitori fardul plantat cu nespusă grijă dimineaţa.
Un alt dansator al sarabandei este proaspăt tunsul. Cu buzunarele doldora de verzişori jilavi încă de răsuflarea sărată a oceanului pe care tocmai l-au traversat, el se autointitulează purtătorul nuielei „Salvatoarea României”. O nuia botezată de altfel în cădelniţa occidentală. Negând tot ce mişcă, înclusiv gardul pe lângă care îşi agită băţul, păstrătorul „salvării naţionale” este permanent îmbufnat. Şi, în interminabila sa supărare, dă sârguincios cu băţul în uluci. El ştie că zgomotul ştuveiului său va ajunge până dincolo de hotarele continentului şi va reprezenta, în urechile matusalemice ale inventatorului său, încă o dovadă că şi-a meritat simbria.
Ca într-un basm cu Greuceanu, cu băţul prin gard instigă şi imaginea video a unui dispărut, a unui „Infractor fugar” ca să citez o ciudată cucuvea violet vorbitoare. Este Fantoma unui prea bogat personaj enigmatic. Ascunsă pe jumătate între umbrele ce împing pe tăcute ţara aşa cum „vrea” muşchii lor şi cu cealaltă jumătate ultra vizibilă, virtuala apariţie a lui El Fugitivo învolburează şi ea spiritele de dincolo de târcol. Este prezentă prin apariţii meteorice şi dansează alături de ceilalţi actori în clocotitorul menuet al mişcătorilor de băţ prin gard. Bănuiesc că, deşi imaterială, imaginea de pe sticlă a celui de negăsit năzuieşte că el, dispărutul în neant asemenea partidelor ce au pierdut pariul cu poporul, va reuşi să rămână viu, palpabil şi important.
Între mânuitorii de băţ printre uluci l-am lăsat intenţionat la urmă pe tartorul, pe maestrul învrăjbirii. Îl ştiţi. Este omul înfrumuseţat de providenţă cu un nume asociat flatulenţei imbuibatului şi înzestrat cu un caracter care îi ilustrează cum nu se poate mai potrivit numele. Disperat şi el, Fostul, întruchiparea trecutului trist al aproape fiecăruia dintre noi, încearcă exasperat să supravieţuiască mizând pe sunetul nociv ce îl revarsă lovind măciuca răzbunării de uluca gardului puterii. Ulucă uscată de vântul sărăciei şi încordată de noi dureri…
Ei, toţi cei descrişi mai sus cu atâta exactitate cât a mai permis mintea mea uzată de trecerea nemiloasă a anilor, ar trebui să cunoască un adevăr simplu, necontrazis niciodată în îndelungată istorie a omenirii: ÎNVINGĂTORUL IA TOTUL. Şi să-l accepte. Băgând ciomagul prin gard, nu fac decât să scurme şi mai adânc neîncrederea răsărită ca o buruiană otrăvitoare în grădina sufletului românesc.
P.S. Ca să se încheie frumos acest expozeu, vă învit să deschideţi link-ul acesta: https://www.youtube.com/watch?v=8sSjy2zzgYw Veţi descoperi o voce iubită de milioane de oameni. Ea îmi este aliată şi susţine concluzia finală a celor scrise. Aceea că, învingătorul chiar ia totul!