Gata. Se pare că situaţia politică a surorii noastre de peste Prut s-a bătut în cuie. Prin urmare, mă îndoiesc că, prea curând, vor mai veni semne oficiale care să amintească de Unire.
În aceste circumstanţe, poate ar trebui să ne întrebăm şi despre noi. Unde ne aflăm noi, România, în raport cu această doleanţă, Unirea? Deziderat uneori urcat până în culmi şi alteori trimis, brutal, sub preşul istoriei. Păi, la noi e ceaţă. Abia s-a mai stins zarva generată de plimbarea stradală din octombrie în legătură cu Unirea, pentru ca o altă hărmălaie să se nască. Adică, să se declanşeze un imens tărăboi mediatic.
Am fost martorii unui şuvoi de comentarii docte la talk-show-urile televiziunilor, a unor avalanşe de acuze şi justificări. Chiar şi a unei unei campări de o noapte pe trotuarul rece şi simbolic al Pieţei Universităţii. Iniţiativă turistică efectuată cu întreg tacâmul de tinerii moldoveni şi promoldoveni frumoşi şi liberi. A fost, idubitabil, o noapte mobilată cu corturi şi asezonată cu dansuri menită să impresioneze, pregătită din timp de ei, de prea obosiţii şi prea frustraţii combatanţi stradali. Toată această harababură (proteste, lozinci, încăierări cu jandarmeria, discursuri înflăcărate, corturi, emisiuni televizate, agitarea vieţii sociale şi scoaterea unor mii de oameni din viaţa lor firească), după părerea mea, pentru o cauză iluzorie. Cel puţin în viitorul previzibil. O cauză letargică în fapt, dar resuscitată din când în când în scop vădit politic.
De ce spun asta? O spun fiindcă, vrem-nu vrem, noi şi moldovenii nu suntem singuri pe lume. Nu trăim izolaţi în această parte de lume, doar noi cu preocupările şi aspiraţiile noastre. Ne găsim în Europa, într-o zonă extrem de fierbinte a ei. Iar Europa, de mai bine de două decenii se află, ea însăşi, mai degrabă într-o epocă a fracţionărilor decât în una a unificărilor teritoriale. A susţine, acum, când întreaga politică europeană încurajează fracturile teritoriale, unele pe criterii strict etnice, constituirea României Mari (prin alipirea unui alt stat după autodesfiinţarea administrativă paşnică a acestuia) nu numai pare, dar chiar este o himeră. Afirm că este o fantezie irealizabilă într-o perspectivă rezonabilă, având ca argument realitatea de necontestat că, de la reunificarea Germaniei (oficial, la 3 octombrie 1990), Europa nu a mai cunoscut nicio altă reîntregire teritorială statală. Fiindcă nu s-a permis! Timp de un sfert de secol, în interiorul bătrânului continent au avut loc doar destrămări de state. Excepţie, într-un anumit sens, făcând lărgirea treptată a Uniunii Europene, o structură care în mod declarat nu atentează la prerogativele statale, cu atât mai puţin teritoriale, ale niciunui membru.
Să încercăm, atât cât uitarea cea scrisă în legile omeneşti ne permite, o scurtă rememorare a remodelării forţate a Europei prin spargerea unor structuri statale europene închegate istoric. Iată, putem nota ruperea Croaţiei şi Sloveniei din Iugoslavia (1991) şi ieşirea, imediat, din aceeaşi federaţie, a Macedoniei (1991). Să bifăm declararea independenţei Bosniei şi Herţegovinei şi retragerea Muntenegrului din federaţia iugoslavă (1992). Apoi, în 1993, divizarea Cehoslovaciei. Au venit la rând spargerea tânărului stat Serbia şi Muntenegru (2006) şi, parcă pentru a pune punct exploziei Balcanilor, în anul 2008, tot în urma unui proces dureros de divizare, apariţia noului stat Kosovo.
În decurs de numai 17 ani, din două federaţii europene istoriceşte închegate apar, printr-o mişcare centrifugă fără de precedent, 11 noi state! Şi (notaţi!) nu am vorbit nimic despre fuminanta destrămare a Uniunii Sovietice care adugă, în partea de est a Europei, încă 10 noi state independente extrase şi ele din lanţul unificator al lagărului comunist: Estonia, Letonia, Lituania, Belarus, Ucraina şi însăşi Moldova, Azerbaidjan, Georgia, Kazahtan, Armenia. Toate rupte, prin acelaşi curent centrifug, dintr-un monolit care părea de ne sfărâmat.
Noi suntem prinşi, ca într-o vâltoare, în acest vast proces de fărâmiţare. Ne aflăm în directa proximitate a fracturilor succesive, uneori sângeroase, şi nu învăţăm nimic din lecţiile acestei perioade contrară oricărei reuniuni teritoriale. Ba mai mult, noi ce facem? Construim un pod de flori peste Prut şi strigăm în gura mare, „Vrem unirea cu Basarabia!” Adică, reîntregirea teritoriului naţional prin absorbţia unei republici complet autonome, abia apărute pe harta lumii sub denumirea de Republica Moldova şi (culmea!) a cărei independenţă noi am recunoscut-o primii din lume cu doar câteva luni înainte de a-i cere desfiinţarea prin alipirea sa la România! Nu cred că există un mai edificator exemplu de stupiditate diplomatică şi de completă ne înţelegere a vremurilor. Mai grav, orbii noştri politicieni se complac în a hrăni cu iluzii deşarte creşterea şi înflorirea unui sentiment atât de firesc, atât de nobil. Cu bună ştiinţă, ei folosesc în scop politic murdar simţirea curată, aceea de a se uni într-o singură patrie, a unei largi mase de oameni din România şi Republica Moldova.
Dar Basarabia, vrea şi ea alipirea la „Patria Mamă”? Acolo, se pare, lucrurile sunt ceva mai complicate. Un sondaj efectuat în vara acestui an arăta că numai 28% dintre locuitorii R Moldova ar fi de acord cu unirea. Iar rezultatul recentelor alegeri prezidenţiale nu face decât să confirme acele sondajele pesimiste. Prin urmare,cum ar spune olteanul, populaţia Basarabiei nu prea vrea să rupă graniţa de pe Prut! Mai mult decât atât, pe căi mai puţin oficiale, un torent de veşti alimentat de spusele unor oameni direct implicaţi în mersul lucrurilor în teritoriul de peste Prut poartă un alt mesaj. „Da”, ar spune mai mult de 30% dintre basarabeni „vrem unire.Unirea Moldovei mari! Dorim să aducem la noi acea parte din Moldova rămasă în drepta Prutului. Pentru că Moldova lui Ştefan, adevărata Moldovă, a fost până la creasta Carpaţilor şi până la marea cea mare. Prin urmare, s-ar vrea nu o Românie Mare, ci o Moldovă „dodolană”!
Ar mai trebui să înţelegem că administraţia centrală a R. Moldova, oricât de patriotă ar fi, nu poate accepta fără nişte garanţii politice importante să dispară o ţară, aşa, la un semn. Să nu mai existe un preşedinte al republicii ci, probabil, doar un biet şefuleţ de judeţ. Să se volatilizeze, ca într-un număr de prestidigitaţie, zeci de parlamentari, o duzină două de miniştri, şefi de servicii secrete, o armată. Să nu se mai bucure doar moldovenii (pro sau contra unirii) de roadele muncii lor şi a bogăţiilor Moldovei iar produsul sudorii lor zilnice să meargă la Bucureşti de unde să li se dea numai atât cât „vrea muşchii”nu ştiu cărui cârmuitor român. Dar, în opinia lor, ne moldovean. Fiindcă, simţământul de cetăţean moldovean, înaintea celui de român, s-a instalat deja destul de adânc în conştiinţa locuitorului de peste Prut.
Citeam undeva că, la începutul anilor ’90, Mircea Snegur ar fi promis preşedintelui Iliescu aducerea Basarabiei la România dacă i se asigură lui poziţia de vicepreşedinte al României Mari… Suntem noi, ţara România, azi, în postura de a oferi astfel de garanţii?
Dar, să zicem că am fi de acord cu toţii, România, Basarabia, deopotrivă. Să se facă Unire! Păi, din nou, nu se prea poate. De ce? Fiindcă actul unirii, ca atare, nu depinde aproape deloc de împricinaţi. Nici de România şi nici de Moldova. Cele două state nu au, practic şi teoretic, nicio putere să schimbe singure frontiere pe teritoriul atât de sensibil al Europei de est. Sunt neputincioase întrucât acolo, în Basarabia, dar şi în România, sunt direct şi adânc implicaţi, cu interesele lor globale cu tot, cei doi mari. Iar în faţa intereselor lor, aspiraţiile celor două state neînsemnate politic, economic şi militar, oricât de justificate istoric şi sentimental ni s-ar părea, nu valorează nici cât praful de pe tobă. Poziţia în ceea ce priveşte Unirea a Washingtonului, prin vocea ambasadorului american la Chişinău, dar şi a administraţiei de la Moscova prin poziţiile repetate ale oficialilor ruşi, sunt edificatoare.
Post scriptum: Nu mă aştept ca toţi cei care citesc cele de mai sus să-mi dea dreptate. Poate unii mai cred în minuni. Au şi ei dreptul să aibă propriile opinii, argumentate de propriile experienţe de viaţă. Eu doar am încercat să aşez această aspiraţie, atât sfântă şi de profund justificată, în rama inflexibilă a realităţii politice europene şi mondiale. Apoi, m-am străduit să privesc tabloul detaşat de, poate, fireştile mele sentimente. Şi să vă povestesc, fără nicio părtinire, ce se vede. Atât!