Imediat după tulburele evenimente din decembrie 1989, cu o proaspăt cosmopolită dorinţă şi radiind de bucuria unei libertăţi pe care în naivitatea noastră o credeam fără de limite, am strigat adunaţi în stradă: „Vrem o ţară ca afară!”.

Socoteam, în inocenţa firească a acelor ore, că tot ce e bun „afară” se poate şi la noi. Şi că, imediat ce ne vom dori asta, tot răul de aici va dispărea ca prin minune iar binele de afară ne va inunda. Era suficient să vrem.

După un sfert de veac înecat în deziluzii ne aflăm, iată, împuţinaţi ca număr, secaţi de sărăcie cum arareori am mai fost în trecutul nostru, înrăiţi unii contra altora. Ne descoperim dezorientaţi, îndobitociţi şi manipulaţi în mod profesionist de o propagandă profund antiromânească. Chiar şi aşa, ca urmare a credulităţii imbecile a multora dintre noi, năzuinţa la „o ţară ca afară” încă nu s-a stins. Drogaţi parcă, înaintăm legaţi la ochi. Nu îndrăznim să tragem linie. Să adunăm. Şi, privind limpede, preocupaţi de viitorul nostru, să dorim cu adevărat a ne dumiri: suntem ca „afară”? Şi, dacă da, în ce măsură şi cu ce rezultate?

Într-o administraţie voit netransparentă, colcăind de interese obscure şi forfotind de personaje dubioase împinse în poziţii cheie de forţe străine năzuiţelor noastre, iată ce ne arată puţinele date la care avem acces:

• 60% din rezerva de aur a  României este cărată în secret la Londra şi păstrată acolo. Pare fără logică. Dar nu este aşa. Ne lămureşte, senin, Lucian Croitoru, consilier al Guvernatorului BNR:  “În mare parte aurul se află în străinătate pentru că aurul dă credibilitate numai dacă nu este la tine”  Ce vreţi mai clar? Putem răsufla uşuraţi.
• Datele personale ale românilor, protejate prin legea românească de orice ochi străin, sunt, astăzi, transferate în totalitate, actualizate periodic şi păstrate cu grijă părintească… în Israel! La fel de firesc precum mişcarea cu aurul românesc.
• Armata română căreia, la un moment dat (la initiativa unui ministru clăpăug servil străinătăţii) i se retrăsese din denumire sintagma “Naţională”, se  instruieşte astăzi după principii şi tactici “din afară”. Uniforma este “ca afară”. Organizarea sa intimă şi gradele militare sunt “ca afară”. S-a mers până acolo, încât, frizâna apogeul  slugărniciei, inclusiv tunsoarea Şefului Statului Major General, militarul cu cel mai înalt rang din armată, este similară  puşcaţilor marini “din afară”: un ciuf în fruntea generalului cu nume predestinat – Ciucă! Doar plata, înzestrarea  şi condiţiile de viaţă au rămas “ca înăuntru”. În plus, ea, Armata Română, luptă, la propriu, tot “afară”. Şi plăteşte din greu, cu moartea şi mutilarea copiilor nostri, în numele unor  interese ce ne sunt complet străine
• Petrolul şi gazele naturale ale României aparţin acum celor “de afară” şi sunt exploatate cu deplină legalitate tot din “afară” ( noi, primind sub formă de frimituri, nişte redevenţe ce ar face să roşească de ruşine pe oricare economist cu simţul măsurii la el)
• Apa pe care o bem, cu care ne gătim ciorba chioară de fiecare zi, apa provenită din izvoarele pe care Creatorul în bunătatea Lui le-a lăsat pe pământ românesc, o plătim din greu celor de “afară”. Nimic, niciun ban, românilor, proprietarii de drept ai ei!
• Codrul, crescut şi hrănit cu seva oaselor strămoşilor ce odihnesc în pământ Românesc şi pe care poetul pe bună dreptate îl socotea fratele nostru de sânge, este dus, arbore cu arbore, tot “afară”. Curând-curând, Carpaţii vor deveni la fel de pustii ca Sahara
• Parlamentul, care conform Constituţiei este “este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”(art 61), legiferează numai şi numai cu aprobare “din afară”. Altfel, legile ţării votate de unica şi suprema autoritate legiuitoare a ţării NU sunt valabile pe pământ românesc. Motivul? Simplu de explicat. În lipsa aprobării “de afară”, ele, legile României ar putea să nu corespundă intereselor celor care ne conduc, cu mână de fier, de acolo, “de afară”. Situaţie de ne acceptat într-o colonie.
• Educaţia copiilor nostri este azi modernă, adică structurată numai după principiile inovatoare “de afară”. Ea nu mai are nimic naţional, un factor apreciat ca înapoiat şi perimat.  În ultimii 25 de ani, ţara a avut 17 miniştri ai învăţământului (unii revenind chiar şi de trei ori). Fiecare a adus cu sine un experiment (o schimbare impusă de dorinţa de a fi “ca afară”) pe care l-a părăsit la jumătatea drumului fie din lipsă de timp pe funcţie, fie din neputinţă. Iată cum caracterizează sistemul de învăţământ ”modern” al României dl.Mihai Maci, lector la Universitatea Oradea, un om implicat direct în fenomen: “E un sistem feudal, în care avem o castă foarte bine plătită în vârful instalației şi o masă de oameni subfinanțați la bază, care fac orice ca să-și primească acel salariu minim de categorie defavorizată social”  Dar elevii, copiii noştri? Ce se întâmplă cu ei? Ne spune tot dl. Maci: “Dacă la 18 ani trag linie şi fac socoteala, tot ceea ce pot să constate este faptul că şcoala nu le-a dat nimic, în schimb le-a luat nişte ani din viaţă. Majoritatea vor eşua în industria ‘fabricilor de diplome’, la capătul cărora destinul le va fi hotărât de hazardul unei rudenii, al unei cunoştinţe întâmplătoare, ori pur şi simplu de noroc”

• Preşedintele, prim-ministrul guvernului, ministrii, şefii serviciilor secrete, principalele personalităţi din justiţie, şefii de partied, rămân ai noştri dar pot fi înscăunaţi numai (şi numai!) cu miruire şi îngăduinţă “din afară”, ca în oricare colonie respectabilă…

Şi, am putea continua aşa, cu exemplificările (industrie, energie, economie, terenurile agricole etc), la nesfârşit, umplând pagini după pagini.

Rezultatul? Nici după 25 de ani nu am devenit “o ţară ca afară”. În schimb, am reuşit trista performanţă de a ajunge o ţară împinsă afară din propria matcă. O ţară care a mai rămas EA numai cu numele. Aproape nimic din ce era al nostru nu ne mai aparţine. Suntem o ţară pusă pe tarabă. Vândută şi cumpărată bucată cu bucată! Iar noi, locuitorii săi, ne descoperim, pe zi ce trece, chiriaşi în propria ţară.

Ne-a mai rămas ceva? Aproape miraculous, ne-a mai rămas, profund românesc, cu rezonanţe romantic patriotice născute în anii revoluţiei paşoptiste, IMNUL NAŢIONAL. Cântec care ne îndeamnă, încă de la apariţia sa, de peste un secol şi jumătate, să ne trezim…

Zadarnic! Somnul nostru este prea profund. Şi raţiunea noastră, dormind odată cu noi, este imposibil de trezit.

“Somnul raţiunii naşte monştri” a spus şi a încercat s-o demonstreze  prin gravurile sale celebre (Los caprichos) Francisco de Goya. Dacă ne-am încrede în viziunea geniului său, am putea socoti pe bună dreptate că ea, raţiunea de prea mult timp adormită a acestui popor, este aceea care a zămislit monştrii care macină  zi cu zi  România. Că, atâta vreme cât raţiunea noastră nu se va trezi, suntem blestemaţi a ne lupta din greu cu haita mereu renăscută a hâdoşeniilor demolatoare, lipsiţi fiind, pentru totdeauna, de bucuria victoriei.

Istoria a demonstrat că, inclusiv atunci când am crezut că ne-am trezit cu adevărat, n-a fost decât o păcăleală, o stare de noctambulism indus. În acele zile, ce ni se păreau descătuşitoare, profitându-se de lunatismul nostru, am fost împinşi spre hăul din faţa noastră de către cei care azi, conştienţi de somnul în care ne complacem încă, se declară a fi adevăraţii nostri prieteni.

Personal (deşi aş putea dezamăgi o mulţime de persoane apropiate mie) mi-am pierdut de mult speranţa că somnul nostru poate fi prea curând deranjat şi că raţiunea, pavăză relelor ce ne copleşesc, ar putea fi prea repede trezită din adânca-i letargie.

Pe ce mă bazez? Pe mârşăvia evenimentelor politice mai vechi sau mai recente şi  pe mocirla urât mirositoare în care prin somnul noastru, ca popor, ne scufundăm tot mai adânc. Ele reprezintă fapte, sunt crunte realităţi care  îmi sprijină din plin îndoiala. Şi pesimismul!