Ei ne conduc. Îi privesc și nu-i pot recunoaște. Îi aud și nu-mi cred urechilor. Parcă ar fi veniți, cu toții, dintr-o altă lume.
S-ar părea că sunt ouați pe bandă rulantă de o matcă invizibilă. Una fără de identitate, ascunsă într-un stup antinațional plantat în nu știu care grădină a coanei Europa. Ori, la fel de probabil, aflată în mult mai larga ogradă a Unchiului Sam. Acolo, în locul acela tainic, ar fi fost hrăniți cu zeama amară a deznaționalizării și, din când în când, îndemnați să roiască pentru a ne înțepa pe fiecare dintre noi cu veninul urii de țară inoculat savant în ei. O otravă în care sunt amestecate în proporții egale lăcomia nemăsurată, slugărnicia fără de limite, obediența grețoasă, prostia indusă și preamărirea fără de margini a străinătății.
Văzându-i și ascultându-i retrăiesc anii ’60 ai secolului trecut. Și atunci, spre sfârșitul acelui deceniu șase, trecuseră tot cam 25 de ani de la o altă mare cotitură istorică a națiunii. Una în care, ca și acum, împinși de aceia care ne hotărâseră soarta dincolo de voința noastră, întorsesem spatele aliaților și ne împrietenisem brusc, pupându-ne pe gură, cu foștii noștri dușmani. Fusese, adică, marea revoluție ”democratică” românească marcată de ”Gloriosul 23 August 1944”!
Și atunci, tinerii români îmbibați cu noul spirit de partid erau trimiși peste hotare pentru a se instrui. Prin marea bunăvoință a noului mare prieten, își definitivau studiile și absolveau cursuri ”speciale”. Tot într-o Uniune. În cealaltă Uniune de state din care, de facto, făceam parte. Uniunea din est. Pentru că, după ”revoluția democratică din august”, lumina încetase să mai vină dinspre apus și își mutase izvoarele la răsărit.
Acolo, departe în est, mințile și sufletele tinerilor români erau convertite la noua ”religie” – Comunismul. O religie despre care, ca și despre cea de acum – Capitalismul, li se spunea că va asigura viitorul luminos și pacea eternă pe Pământ.
Ca și azi, nimic din ceea ce era românesc nu mai făcea trebuință. De la conceptele filozofice la istoria sfântă a neamului, de la organizarea învățământului la tunsoarea tineretului, de la muzica și filmele doar în limba slavă la modul stahanovist în care se lucra în fabrici și uzine, de la uniformele soldaților la tehnica militară de vârf , de la convertabilitatea monedei și până la renumitele cuiburi în pătrat din agricultură, totul era superb, modern și democratic, fiindcă venea de la ”marele prieten de la răsărit”.
Mă contrazice cumva istoria? Puțin mă interesează ce spune istoria. Întotdeauna ea este de partea învingătorilor, mințind în interesul lor. Sunt oameni care au trăit acele vremuri și care, așa ca mine, prin șansa biologică, încă sunt în viață. Ei ne spun că similitudinea cu ceea ce se întâmplă astăzi este izbitoare. Și atunci, ca și acum, conducătorii îi alegeam democratic. Doar că ei, la fel ca azi, fuseseră unși pe funcții la mii de kilometri depărtare, cu mult înainte de a le fi înscrise numele pe buletinele de vot. Pozițiile importante din guvern, din serviciile secrete, din justiție, din economie și finanțe erau ocupate în covârșitoare majoritate de alogeni – persoane aparținând doar unui anumit grup select, instruit înafară, subordonat și vândut exteriorului. Bugetul național, legile adoptate de Marea Adunare Națională (Parlamentul acelor vremuri), modul în care acționa procuratura, principalele hotărâri judecătorești, deveneau valabile numai după ce treceau testul cenzurii marelui prieten din est. Consilierii marii Uniuni din răsărit invadaseră întregul aparat administrativ și militar. Practic, ei conduceau România. Ambasada marelui prieten era, ca și acum, locul de periplu pentru politicieni, locul de unde sorbeau licoarea adevărului, iar ambasadorul trasa cu tușe groase liniile ce marcau parcursul viitor al statului român. Periodic, comisii economice, militare, politice și financiare ale Uniunii ne vizitau pentru a aviza ori nu mersul țării. Măsuri antipopulare erau legiferate pe bandă rulantă, în regim de urgență, la îndemnul imperativ și direct interesat al eminențelor cenușii paranaționale. Serviciile de informații interne și externe erau organizate după modelul celor din Uniune și ”conlucrau” operativ cu serviciile similare din răsărit. Conlucrare care, ca și în celelalte domenii, însemna de fapt completa subordonare. Armata era încorporată într-un bloc militar multinațional și răspundea doar ordinelor venite de la Alianța numită Pact. Presa vremii, radioul, întreagul aparat de propaganda, susțineau cu obediență și stăruință linia politică dictată de conducătorii marelui popor prieten, participând cu sârg la crearea omului nou. Ocuparea funcțiilor de nivelul doi în administrație nu aveau nicio legătură cu capacitățile specifice ale persoanei. Depindea doar de adâncimea slugărniciei, de cantitatea laudelor la adresa marelui aliat și de întransigența cu care înfierau pe oricine ar fi îndrăznit să se îndoiască de strălucirea și bunele intenții ale prietenului de la răsărit. Oficial, temnițele se goliseră de condamnații politici dar, practic, condamnările politice mascate erau în floare.
Despre noua Uniune, despre intențiile și metodele prin care, ca și vechea Uniune, vrea să ne facă fericiți, iată ce ne spune eminentul analist Ilie Șerbănescu: ”O organizatie internaţionala aşa cum este UE nu poate rezista timp îndelungat datorită tratamentului discreţionar aplicat membrilor săi.
Dacă nu s-ar dori colonizarea ţărilor sărace ale UE şi transformarea cetăţenilor acestora în sclavi, atunci ar fi fost egalitate între toţi cetăţenii începând cu salariile, pensiile, ajutoarele sociale, preţurile şi terminând cu libertăţile individuale. Or, realitatea este complet diferită. Sunt discrepanţe uriaşe între cetăţenii UE şi din acest motiv este imposibil să subziste ca organizaţie … imperială.
Implementarea euro în Romania ar pune definitiv cruce poporului român.
Trecerea la euro a fost mai putin simţită la germani, în rest, italienii, spaniolii, portughezii şi grecii au sărăcit complet. Au avut nevoie de ani de zile pentru redresare economico-financiară şi unii dintre ei nu şi-au revenit nici astăzi!”
Închei, notând că recenta adoptare, cu o viteză demnă de o cauză mai bună, a așa-zisei legi antilegionare (acum, la 75 ani de la dispariția legionarilor din realitatea politică românească!) mă îndeamnă să dau dreptate dlui. Ioan Roșca, unul dintre românii care luptă de ani de zile pentru România prin puterea cuvântului și a ideii: ”Aparenţa obsesiilor faţă de trecut camuflează agenda care ne vizează frontal prezentul şi viitorul. Pericolul real pentru alianţa răpitorilor ţării noastre este să adoptăm atitudini neconvenabile faţă de cotropitorii externi, combinaţi cu uzurpatorii interni ai statului român. Sesizînd riscul ca naţionalismul să determine rezistenţă faţă de procesul colonizării devastatoare a României, inginerii coştiinţelor masei încearcă să ne intimideze, delegitimînd/paralizînd etosul naţional, instinctul comunitar, reflexul anticorpic. Umbra legionarilor e doar o ţintă aparentă- adevăratul scop este combaterea acelor idei care ar putea deranja ocupaţia actuală a României, în numele faptului că sînt similare cu concepţii care au dus la tragedii- în interbelic.” ( http://www.napocanews.ro/2015/08/ce-idei-legionare-sint-interzise-si-de-ce.html )
Le spun celor care, supuși propagandei actuale, se vor grăbi să mă încadreze în vreunul dintre grupurile catalogate ca antivest, anti europene ori antiamericane, că se înșeală. Eu nu fac decât să constat, fără patimă, fiindu-mi imposibil să-mi spăl creierul la comandă și să-mi vopsesc prezentul în culorile indicate de noii noștri cotropitori.