Am un cunoscut politician. El mi-a explicat secretul biruinței în lumea politicii: ”Un politician adevărat nu are sentimente. El nu are milă, compasiune sau regrete. El este dincolo de firescul omenesc”

Și, se pare, realitatea din România îi susținea discursul.

Vă amintiți, desigur, închiderea spitalelor, valul de dureri omenești răsărit din această decizie politică de neînțeles pentru omul de rând. Vă amintiți, desigur, milioanele de destine zdrobite odată cu distrugerea economiei naționale și bejenia ce a urmat. O hemoragie letală a sângelui acestui popor legat prea strâns de pământul său.

Vă amintiți, desigur, cuvintele de neuitat ale unui președinte de țară crud și incapabil de a simți omenește: ”V-am scos din criză!” El înjumătățise pâinea de la gura fiecărui român, ștersese bruma de drepturi ale mamelor și ale pruncilor, îndatorând, în același timp, pe fiecare dintre noi pentru două generații. Propoziția de mai sus, cinică și disprețuitoare, dezvăluie adevărata față a politicianului ajuns, după părerea sa, deasupra firescului omenesc.

Vă amintiți, desigur, filozofia politică a celui mai mic (la propriu și la figurat) prim-ministru din istoria recentă a țării: ”O lege care nu nemulțumește pe toată lumea, este o lege proastă!” Drept confirmare, suita de legi emise de guvernul său, susținute iresponsabil de un parlament profund antiromânesc, au nenorocit milioane de români. Prin urmare, chiar și el,omulețul care a ratat șansa de a fi cosaș fruntaș în satul pierdut printre dealurile Transilvaniei ajungând accidental premier, se ridicase deasupra sentimentelor omenești. Dovedea că nu mai era om.

Vă amintiți, desigur, cum unii se îmbogățeau, exploziv, furând tâlhărește banii celor care abia își mai duceau traiul de azi pe mâine. Trăiau într-un lux orbitor, se răsfățau în paradisuri exotice, își construiau palate și lăcomia lor nu avea margini. Ei își pierduseră, uitate sub teancurile de bancnote, sentimentele, empatia, înțelegerea, respectul. Deveniseră politicieni. Nu mai erau oameni. Se simțeau și se credeau veșnici. Sentimentele omenești deveniseră, brusc, o povară pentru ei. Și le abandonaseră, așa cum își închipuiau atunci, pentru totdeauna.

Pe mulți dintre ei, foști zei nemiloși, îi vedem acum reveniți în lumea noastră. Descumpăniți, se plâng că sunt nedreptățiți. Au descoperit că pot suferi. Că fierul cătușelor e rece. Că bolile omenești nu au ținut cont de statutul lor în politică. Că ochii sunt și pentru a lăcrima. Că nedreptatea nu-i numai pentru cei sărmani. Că dureroasa neputință poate înlocui repede atotputernicia. Că averile nu țin loc de libertate și că nici bogăția nu înlocuiește bunul simț. Și-au adus aminte că sunt părinți și că au copiii care suferă odată cu ei. Și-au amintit că, la rândul lor, au părinți bătrâni neocoliți  de probleme omenești ale vârstei. Că sărăcia există pretutindeni, atât pe stradă cât și în închisori. Că abuzul are două fețe și că, întotdeauna, culegi ceea ce semeni.

Întorși de soartă din lumea celor fără de omenie, ei se revoltă. Nu le vine să creadă.  Lamentându-se, acum sunt mirați că și ei trăiesc pe tărâmul omenesc, prozaic și sumbru, unde durerea, suferința în fața nedreptății și sentimentul propriei înjosiri sunt atât de prezente. Li se pare de neînțeles că în această omenească parte a lumii au dispărut valeții, s-au evaporat lingușitorii și au devenit invizibili cei care abia așteptau să le îndeplinească cele mai nebunești capricii.

Nu mai sunt atotputernici. Nu mai hotărăsc ei ca soarta a milioane de semeni să fie modelată în propriul lor interes. Și privesc descumpăniți, printre gratii, la fărâma de cer care înlocuiește răsfățul trecutelor frumuseți din paradisurilor lumii.

România este, încă, populată cu neoameni. Mișună pe aici cei care, crezându-se deasupra omenescului, se autonumesc politicieni. Privindu-i, nutresc deșarta speranța că fiecare dintre ei va primi ceea ce crede a fi suprema pedeapsă. Aceea de a redeveni om.