Optimist din fire, încerc în disperare de cauză mă conving că nu suntem o colonie a marilor jucători de pe cruda arenă mondială.

Scrâşnind din dinţi, ca român simplu, mă straduiesc să  înţeleg limitele ce par a ne caracteriza, pe mine şi pe concetăţenii mei. Şi anume: cu mintea noastră, nu ne putem cârmui noi pe noi; nu suntem capabili să ne exploatăm singuri bogăţiile şi să le folosim pentru bunăstarea noastră; neputincioşi, nu suntem în stare să ne construim singuri un buget naţional în folosul propriei ţări; nu avem inteligenţa de a ne canaliza potenţialul spre înzestrarea şi instruirea unei adevărate armate naţionale; nu dispunem de discernământul necesar pentru a ne numi, fără aprobări externe, şefii serviciilor secrete şi nici pe cei ai structurilor care luptă cu corupţia extinsă; ca naţiune, nu posedăm capacitatea intelectuală necesară pentru a ne alege singuri un preşedinte de ţară; suntem incapabili să înţelem cu mintea noastră şi trebuie să fim dădăciţi pentru a pricepe că Rusia, şi numai ea, vrea să distrugă Ucraina; este necesar să fim împinşi de la spate, întrucât nu suntem înzestraţi nici măcar cu un minimul grad de inconştienţă, pentru a ne azvârli singuri, orbeşte, într-un război care nu are nicio legătură cu noi; etc.

Totodată, sunt conştient de poziţia mea de cetăţean al unui  stat independent şi suveran, aparţinând unei Europe integrate în ea însăşi (dar şi unite cu SUA). Şi în dorinţa mea de a nu mă socoti locuitorul unei colonii moderne, mă dau cu capul de pereţi pentru a înţelege pentru ce în toate cele de mai sus (marginale şi neimportante aspecte ale vieţii mele, după cum mi se spune) am nevoie de intervenţia brutală a prietenilor noştri. Prieteni preocupaţi, desigur, dincolo de interesele lor directe, să ne asigure nouă, românilor, tot binele din lume. Iar atunci când ne încăpăţânăm să nu ne supunem suficient altruistelor lor intenţii, tot cu gândul că nu trăiesc într-o colonie, îmi vine greu să accept că în semn de profundă iubire trebuie să primesc câte un bobârnac urmat de o scatoalcă după ceafă. Părinteşti, de altfel, ambele.

Subminându-mi efortul, spre propria disperare, veştile pe care le primesc zilnic şi realităţile care mă copleşesc oră de oră mă descurajeajă profund. Nu mă lasă să mă desprind de imaginea copleşitoare a traiului într-o colonie. Peste toate cele, acum şi ele mă trag de urechi sau îmi dau cu francheţe câte o palmă usturătoare, atrăgându-mi atenţia să nu fiu dobitoc.

Iată un exemplu. O palmă pe obraz! Aflu azi că trăiesc într-o ţară care nici măcar infractorii nu şi-i mai poate judeca după legile sale. Suntem socotiţi, de amabilii noştri prieteni, incapabili să ni-i pedepsim aşa cum ar merita. Şi atunci, din grijă faţă de sănătatea naţiunii române, ne se cere extrădarea lor în ţara celei mai înalte democraţii din lume. Ca să ne cureţe ea, cea mai mare democraţie, de murdărie. Iată ştirea Mediafax:

“Un român, fost angajat al MApN, va fi extrădat către Statele Unite pentru terorism, întrucât a făcut comerţ cu produse militare în Iran (…) Cazul a fost investigat în România de către DIICOT în colaborare cu SRI.”

Apăsată fiind de MCV şi pentru a evita  pericolul unei note proaste primite de la înaltele porţi,  justiţia noastră  acceptă cererea SUA:

“Sentinţa penală nr.12 din 11.I.2013 – Admite cererea de extrădare formulată de autorităţile judiciare din Statele Unite ale Americii privind pe persoana extrădabilă Frăţilă Aurel. Dispune extrădarea numitului Frăţilă Aurel către autorităţile judiciare din Statele Unite ale Americii.”

Şi pentru ca întreaga poveste trebuia să posede şi bomboana de pe colivă, eu şi dumneavoastră plătim întreaga tărăşenie: “În baza art.192 alin.3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia”

Uşor derutat, pentru a mă convinge dacă mai trăiesc în aceeaşi Românie, deschid cartea da căpătâi a naţiunii, Constituţia, şi caut art1 al(1). Îl găsesc:  “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.”

Incredibil!  Nu se schimbase nimic… Aşa că, m-am liniştit.