Un prieten m-a invitat cu ani în urmă la simpozionul pe teme de geopolitică organizat, împreună cu Colegiul Național de Apărare, la hotelul său de pe litoral. Ocazia de a întâlni vechi cunoștințe, de a petrece câteva zile la mare și plăcerea de participa la o dezbatere ce se anunța interesantă, m-a determinat să accept.

Mare mi-a fost mirarea când între cei prezenți am regăsit un tip cu care lucrasem pe timpul cât mă aflasem subsecretar de stat la Ministerul Apărării. Se ocupa pe vremea aceea de consilierea secretarului de stat. Nu-mi era clar în ce domeniu. Învârtea întreaga zi câteva hârtii. Nu se pricepea la nimic. Principala sa preocupare părea a fi racolarea, din rândul ofițerilor, de membri pentru partidul pe care îl reperezenta-Țărăniștii. Dacă mă gândesc bine, avea totuși o pasiune. Se străduia să profite la maximum de avantajele pe care funcția (și Armata) i le ofereau: mașină, șofer, acces liber la ștrandurile și casele de odihnă ale ministerului, rezervări de mese la restaurantul CCA, diferite petreceri unde se mânca și bea pe daiboj etc. La un moment dat, l-am întrebat pe secretarul de stat ce caută între militari personajul acesta ”exotic”. Mi-a răspuns, un pic jenat: ”Lăsați, e băiat bun, mănâncă și el o pâine dată de partid…”

Am aflat că la vremea simpozionului de la malul mării individul ocupa o funcție importantă la Colegiul Național de Apărare. Se orientase. Întrucât țărăniștii ajunseseră doar o amintire urâtă, omul trecuse cu arme și bagaje la portocaliul partidului de guvernământ. Prin urmare ne-am pomenit cu el întronat la masa prezidiului, afișându-și barba rară, voit neîngrijită, și fruntea încrețită în semn de cugetare profundă. Pe parcursul celor câteva ore de dezbateri, indiferent din care unghi s-au abordat discuțiile, n-a făcut decât să întrerupă cu vehemență vorbitorii pentru a sublinia binefacerile pe care americanii le aduc lumii în care trăim, ni le oferă nouă, românilor, și națiunilor pe care tocmai le cotropiseră pe cale militară. Asta era tot ce știa. La atât se reducea geopolitica pe care o cunoștea: la preamărirea Americii. Părea că are o misiune și chiar juca în fața noastră rolul misionarului iluminat sosit aici pentru a ni-l prezenta pe adevăratul Dumnezeu. Restul, dacă în mintea sa mai exista ceva din domeniul geopoliticii, reprezenta cu siguranță doar dâra, luminoasă permanent pentru el, lăsată la scară mondială de minunata politică internațională a unchiului Sam.

Prin comportamentul său, fostul meu coleg de serviciu mi-a amintit, răscolind fierea în mine, de politrucii anilor cincizeci, de lozincile acelea aberante, de minciunile pe care eram obligați să le înghițim ca adevărate. Retrăiam, parcă, timpul intransigenței criminale a agenților sovietici și simțeam aceeași greață, ca atunci când auzeam  cuvintele de laudă pentru marele frate de la răsărit care umpleau până la băloșeală gura propagandiștilor de partid.

Am încercat de câteva ori să-l temperez, explicându-i că și marile puteri pot greși, inclusiv SUA. Păcătuind, nu rareori, intenționat. I-am amintit chiar si despre personalitățile americane de prestigiu care criticau excesul de forță, comportamentul de jandarm mondial, amestecul brutal al SUA în politica altor țări, războaiele pustiitoare declanșate sub pretexte dovedit apoi ca fiind mincinoase. Străduința mea a fost zadarnică.

În viziunea sa, acei americani sau neamericani care se opuneau sau criticau politica SUA erau, în mod cert, agenți comuniști, dușmani ai marii puteri de peste ocean, niște provocatori odioși. Iar românii care nu preamăreau America, dușmani ai democrației. Abia s-a abținut să nu mă introducă și pe mine, imediat și în chiar locul acela, cu înfierare occidentală, în tagma celor detestabili. Sau poate a făcut-o apoi, scriind vreo informare profesional întocmită…

Omul ilustra cum nu se poate mai bine gudureala care bântuie, ca o molimă, azi România. De jur-împrejur, oriunde ai privi, jurnaliști, politicieni și autointitulați analiști, guduriști de profesie (iertată fie-mi licența literară), sorb cu nesaț și iau drept literă de evanghelie toate bâlbâielile unor trimiși de peste ocean, îndemnându-ne să procedăm aidoma lor. Să socotim ca fiind sfinte cuvintele unora care ne privesc ca pe niște troglodiți, care ne flutură prin fața ochilor promisiuni pe post de mărgeluțe din sticlă colorată folosite atunci când au furat bogățiile, pământurile, țara și viața amerindienilor. Cuvintele unora care vin aici ca pe moșia lor și, fără a ști mai nimic despre noi și istoria noastră, ne dau sfaturi privitoare la justiție, democrație, legalitate și comportament social. Valori pe care, fapt istoric confirmat, ei nu le-au aplicat niciodată, în nicio împrejurare.

Mai ieri, exponenții români ai gudurelii naționale (formă contemporană a mai vechiului jigodism autohton) băgau frica în noi întrebându-se cu nemăsurată îngrijorare, prognosticând chiar un dezastru iminent, ce se va întâmpla cu noi, cu România, cu Europa. Care era motivul acestei deznădejdi trâmbițate la scară națională? Îndrăzneala nu știu cărui politician ce a cutezat să pună la îndoială una dintre vorbele demne de înrămat rostite de trimisul de mâna a doua (sau a treia) al marelui licurici…

Azi, jigodia, gudurelul cu barbă, s-a ajuns. Comportamentul său de râmă a fost răsplătit. Este consilier de stat, are rang de ministru și ne dă, la televizor, lecții de demnitate națională vorbindu-ne, doct, despre strategia de securitate a României independente… Se crede a fi, și chiar afirmă că reprezintă, omul de tip nou, luminatul vizionar postrevoluționar.