Cu regret, voi vorbi din nou despre președintele nostru, al (tuturor?)românilor. Vă jur că nu mi-am făcut un obicei din a-l cârcoti. Întâi, fiindcă nu-i frumos să te tot iei de cineva, oricine ar fi el. Al doilea, am de făcut alte lucruri mult mai utile. Cum ar fi să-mi scriu cărțile, să-mi plivesc grădina ori să răsădesc roșii.

Numai că dumnealui nu mă lasă. Chiar dacă tac, continuă să mă considere idiot. Și mă tratează ca atare. Mai mult, nici limba pe care o vorbește nu se mai potrivește cu cu româna pe care o vorbim cu toții. Încearcă s-o sucească și pe ea pentru a mă prosti mai ușor.

Cum asta? Păi să vă dau exemplul de azi. Pe la cinci juma’ trecut de fix a catadixit să iasă iar la televizor. Conform vechiului său obicei, copiat de la marii autocrați ai lumii, s-a lăsat așteptat. De data aceasta, numai  un sfert de ceas. Dar și-a cerut scuze… Avusese omul niște treburi de rezolvat și ce era să facă, să le lase de dragul promisiunii de a veni în fața națiunii la o oră fixă? Ar fi fost prea de tot! Și, desigur, ar fi reprezentat un gest prea de nejucător!

Apoi, ne-a povestit cât este domnia sa de neînlocuit în Europa. Fiindcă altul mai bun ca dânsul nu avem și nici nu vom avea vreodată. Ne-a mai asigurat că, la fel ca în ultimii zece ani, nu va ține cont de sfaturile și părerea nimănui, indiferent cine ar fi acela. Este unic, este cel mai tare și are întotdeauna dreptate! Spre sfârșit, a adus vorba de fratele său mai mic. Acela arestat cu acte în regulă. Și ne-a explicat, cu durerea  fratelui mai mare în glas, cât de mult regretă apariția acestei întâmplari nefericite în viața prâslei familiei.

Exact aici – la expresia ”întâmplare nefericită” – ne-am despărțit de limba română pe care, până acum, eu credeam că o vorbim amândoi la fel. Domnul președinte repetă, odată și încă odată, că fratele Mircea este victima unei întâmplări nefericite. Să ne intre în cap! Ca și dumneavostră, eu știu că întâmplare nefericită poate fi atunci când, mergând pe stradă, te pomenești cu o cărămidă în scăfârlie. Însă, dacă iei cuiva câteva sute de mii de euro promițându-i că-l scapi de pușcărie și nu-l scapi.  Dacă, după ce l-ai dus cu vorba vreo doi anișori iar omul încasează șapte-opt ani grei de temniță tu nu mai vrei să-i dai banii înapoi, susținând că cererea sa se cheamă șantaj, asta nu mai este o ”întâmplare nefericită”. Nici chiar dacă ești frate de președinte! Asta, în limba română, se numește cu totul altfel. Poate escrocherie. Poate abuz de încredere. Poate șmen golănesc… Dar, pentru Dumnezeu, nu o ”întâmplare nefericită”!

Tot auzindu-l invocând nefericita întâmplare, mai că mi-a venit să-l întreb: De ce sucești domnule limba română? Domnia ta, domnule președinte, încerci iarăși să ne prostești? Și să ne înduioșezi? Sau, considerându-ne retardați, vrei cumva să te credem pe dumneata, acela cu fratele escroc în arest și cu ginerele cercetat penal pentru escrocherie, că ești îngerul imaculat care luptă pentru independența justiției? Că esti vrăjmașul cel mai de temut al corupție din România? Reformatorul cinstit și luminat al națiunii?

Și i-aș mai fi zis vreo câteva…

Doar că, fiind eu acasă iar domnia sa la palat, mi-am dat seama că pierd vremea de pomană. Am sperat că, poate, l-ar fi întrebat același lucru vreun ziarist aflat la locul faptei. Și chiar mă interesa răspunsul. Dar, ca și în alte ocazii când se știa cu musca pe chelie, președintele a sbughit-o englezește. I se uscase, probabil, gâtul.