Se încheie în curând o lună de zile de când, invadaţi de mofturile de domnişoare ale partidelor guvernamentale, asistăm la o repetare fără de sfârşit, în variante diferite, a vechii ţâfne româneşti „Ba p-a mă-tii!”.

Şi s-a terminat aşa cum toată lumea se aştepta. A plesnit!

La vârsta unui inocent bebeluş şi purtând încă (în mintea multora dintre noi) frumuseţea fermecătoare a pruncului, uniunea socialiştilor cu liberarii a sucombat. Prilej cu care, surprinzător pentru o înmormântare, parcă a fost mai multă bucurie decât tristeţe. Liberalii au fluturat steaguri multicolore şi s-au împăunat ca la o victorie. Crinul s-a veselit lingvistic în calabururi inutile şi s-a îmbrăcat frugal în false regrete. Numele nou, folosit pe post de mătrăgună, care s-a  zbenguiuit  într-un dans ucigător pe limbile umflate de ură ale politicienilor autohtoni, a tăcut filozofic. Este vorba despre numele nemţesc, purtat de o persoană la fel de  inodoră, incoloră şi insipidă ca apa plată. Un Iohanus, cu un trecut incert, un prezent discutabil şi o carieră politică mult prea fulminantă pentru a se datora numai şi numai calităţilor sale. Calităti (fie vorba între noi) perfect invizibile muritorilor de rând. Numai Viorel Victoraş a părut a părut mai afectat de deces, deşi, nimeni nu poate şti ce se ascundea cu adevărat sub mimica sa gravă.

Ne amintim că, anterior, minciunile s-au succedat cu o repeziciune greu de stăpânit. Mofturile şi ambiţiile personale au dezvăluit cu fiecare ieşire la rampă adevăratele feţe ale acelora  în care milioane dintre români îşi puseseră speranţa. Şi am văzut, unii dintre noi cu mirare, o şleahtă de arivişti, de ahtiaţi după putere, de personaje sinistre fără nicio legătură cu aspiraţiile acestui popor, dându-şi şuturi exact acolo unde se pupau până mai ieri. O cohortă de ipocriţi de cea mai joasă speţă, care au uitat complet de promisiunile aruncate şmechereşte, ca zarurile la barbut, în praful murdar (atunci ca şi acum) al drumului pe care este împinsă România.

Instabilitatea guvernamentală pică acum extrem de prost pentru România, pentru soarta şi aşa incertă a acestui popor. Purtând cu înfumurare ochelarii de cal ai ambiţiilor personale şi ai fuduliei prosteşti, neînţelegându-şi adevărata menire în frunte statului, ei se ceartă cu neruşinare, în faţa întregii lumi, pe funcţiile care aduc putere, influenţă, bani. Ca şi cum altceva n-ar mai exista. Nici ţară, nici popor, nici interes naţional, nici demnitate, nici măcar ruşine. În vâltoarea schimbului de insulte, ei nu observă şi nu simt cutremurul economic şi politic care zguduie din temelii Uniunea Europeană, „mama noastră adoptivă”.  Nu-i interesează criza cu implicaţii determinante şi perspective sumbre din regiune, conflictul intern care macină ca un cancer marea noastră vecină, Ucraina. Nu înţeleg că aici, în imediata noastră proximitate, chiar acum, în mod deschis, vizibil şi pentru un orb, se confruntă giganţii neiertători ai lumii. Şi lor, acestor “conducători”, nu le pasă că ar trebui să fim uniţi şi atenţi fiindcă în această înfruntare dintre uriaşi există pericolul ca, fie şi numai din nebăgare de seamă, să ne fie schimbată soarta  în mod  ireparabil.

Grav mai este că, asistând la hora politică iresponsabilă a acestor nemernici, noi, aceia care i-am pus acolo crezându-i de bună credinţă, nu mai avem acum niciun cuvânt de spus. Putem doar asista de pe margine, din afara arenei, complet nepuntincioşi, la spectacolul sinistru care ne poate distruge viitorul. Şi, firesc, în mod democratic, mai avem posibilitatea de a cleveti ca babele satului, inutil.

Desigur că, într-un stat normal, o schimbare de guvern sau o reaşezare a alianţelor politice nu înseamnă mare lucru. Fac parte din jocul parşiv, dar firesc, al politicii. De aceea, înafara unor politicieni prinşi deja în vâltoare, nimeni nu este îngrijorat.

Numai că România este departe de a fi un stat normal, de a avea politicieni adevăraţi. Prin urmare, păţiţi, măcinaţi de nenumăratele nenorociri pe care ni le-au adus  în decursul anilor fiecare dintre aceste schimbări, noi, cei mulţi, suntem cuprinşi de griji. Şi nu fără temei!