Măreţia istoriei

Citesc (prin bunăvoinţa prietenilor de pe net) că un savant german cunoscut ca fiind  specialist în istorie culturală, arheomitologie, istoria scrisului, evoluţia limbii şi istoria religiilor, autor a 40 de cărţi traduse în diverse limbi de circulaţie internaţională, editor şi co-editor a 20 de antologii” a declarat (din proprie iniţiativă) că “cea mai veche scriere din lume e cea de la Tărtăria – România şi că Civilizaţia Danubiană este prima mare civilizaţie din istorie, mai veche cu mii de ani decât cea sumeriană (considerată încă leagănul civilizaţiei)”

În acelaşi articol ni se aminteşte şi că un alt savant, aparţinând de această dată sexului slab, o anume americano-lituaniancă, ar fi afirmat cu ani în urmă că “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500 – 3.500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europene patriarhale de luptători din epocile bronzului şi fierului.”

 Mulţumindu-le pentru străduinţă, pot spune că în opinia mea (care poate fi corectă sau nu) concluziile savanţilor citaţi nu aduc românilor, pentru prezent, niciun fel de avantaje.  Deşi probabil susţinute ştiinţific, descoperirile lor reprezintă exact ceea ce sunt: doar istorie. Adică o realitate de mult trecută, pe care lumea de azi nu mai pune niciun preţ. De ce?  Pentru că recunoaşterea oficială a acestei istorii nu aduce un câştig politic imediat. Şi fiindcă, dincoace de ea, infinit mai aproape, ne confruntăm cu prezenţa crudă a ZILEI DE AZI.

Ziua când popoare posedând un patrimoniu istoric imens pentru omenire sunt umilite, distruse fizic, demolate social, ruinate economic şi pustiite cultural. Şi asta, eludându-se voit  măreţia trecutului lor, în numele necesităţii iminente ale unei iluzorii noi democraţii inventate doar pentru a uşura spolierea resurselor râvnite de cotropitorii contemporani: cohorte aproape fără istorie, dar cu armele, banii, puterea şi influienţa de partea lor. Ziua când aceia care nu existau pe vremea când sumerienii tipăreau legi, inventau justiţia şi elaborau tratate internaţionale, când între Tigru şi Eufrat înflorea civilizaţia lumii, când Atena era simbolul şi leagănul democraţiei, când portughezii descopereau lumea,  dau lecţii de democraţie şi  impun legi părtinitoare considerate de ei a fi cele mai bune din lume. Ziua când cu adevărat orfanii de istorie  îşi arogă dreptul de a croi ISTORIA. Şi, privind realist lucrurile, chiar o fac! Stabilesc, de cele mai multe ori prin forţă sau minciună, un nou curs al evoluţiei umanităţii.

Prin urmare, retoric vorbind,cui îi mai pasă astăzi de istorie? De daci, de romani, de Grecia antică, de iluminata epocă renanscentistă, de „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, de sumerieni, de babilonieni şi mesopotamieni, de constructorii piramidelor, de măreţul imperiu roman ori de inventatorii scrisului, ai alfabetului,ai cifrelor şi matematicii? După cum vedem, nu numai că nu interesează pe nimeni, dar exact acolo, peste aceste teritorii îmbibate cu adevărata istorie, se revarsă azi cea mai mare parte a durerilor lumii.

Se poate ca de măreţia istoriei ar trebui să ne pese nouă, românilor secolului XXI. Nouă care, după ce în numai două decenii am pierdut aproape totul, am dori să rămânem măcar  cu mulţumirea că aici, pe această bucată de pământ, au existat şi oameni capabili de fapte acum străine nouă, cum ar fi, spre exemplu, iubirea de neam şi ţară. Nouă care, scârbiţi şi zdrobiţi de realitatea contemporană, am vrea să supravieţuim azi cu satisfacţia că aici au trăit cândva şi conducători capabili, suverani în ţara lor, mândri şi în stare să trăiască cu fruntea sus printre neamurile vremii. Şi pentru ca, zâmbind superior din colţul buzei, să ne oferim plăcerea ca în momentul în care „europeanul” (oricare ar fi el) ne dă democratic un şut în fund, să-i replicăm cu aroganţă: „Bă, ignorantule, habar nu ai că străbunii posesorului acestor fese au inventat prima scriere din lume!” Iar apoi, mulţumiţi că i-am zis-o, să ne acoperim  cu palmele muncite vânătăile ce se întrevăd prin găurile turului de pantalon şi să ne culcăm pe  banca din parcul central al ilustrei capitale europene fredonând în surdină „Deşteaptă-te române”.  Acolo, întinşi pe scândurile tari şi reci, mândri de trecutul fabulos şi încrezători în viitorul nostru luminos, să ne visăm protejaţi temeinic de mantia albastră, plină cu 12 stele galbene, a cerului Uniunii Europene…

PS  Dincolo de autoironia amară, cred că se cuvine a mulţumi acelor cercetători străini care povestesc lumii despre faptele măreţe ale predecesorilor românilor de azi, îmbiindu-ne (măcar ei!) spre sentimentul nobil al mândriei naţionale. Tot aşa cum se cuvine să arătăm cu degetul la obraz  „savanţilor” români care acoperă cu noroi şi minciună o istorie ce ne-ar putea reda demnitatea şi puterea de a privi în ochi,de la egal la egal, pe oricare dintre contemporani, indiferent cărei ţări şi istorii aparţin.

Rating 3.00 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*