Mă aflu de câteva săptămâni pe partea cealaltă a globului. Practic, umblu talpă în talpă cu prietenul meu Ion care acum râneşte, transpirat, zăpada proapăt căzută în satul dintre dealurile Mehedinţiului. Ne despart exact 17.454 Km, iar aici vara este în plenitudinea forţelor sale.
Am avut vreme să constat că aici, raportat la standardele româneşti, nu numai oamenii ci şi o mulţime de alte lucruri sunt cu tălpile în sus.
N-o să vă vină să credeţi, dar în ţara aceasta bătrânii şi copii sunt consideraţi bunuri naţionale. Şi trataţi ca atare! Complet de-a îndoaselea ar zice, în gândul ei, mintea profund rarefiată a fostului premier Boc, susţinută şi de încă actualul preşedinte a cărui raţiune pluteşte liber (alături de cuburile de gheaţă) în compania etichetelor tăriilor nobile şi emană viziuni de proeminenţă intercontinentală.
Surprinzător pentru locuitorii spaţiului românesc, n-am văzut gropi pe şosele şi nu m-a claxonat nimeni că merg prea încet sau prea repede. Drumurile sunt incredibil de bine îngrijite, semnalizate raţional şi dezvăluind aproape la fiecare pas grija faţă de confortul participanţilor la trafic. Viteza maximă înafara localităţilor, pe orice categorie de drum, este de 100Km/h. În localităţi, 50Km/h. Şi, deşi am străbătut autostrăzi şi am traversat zeci de oraşe mai mari sau mai mici, nu am văzut pe cineva să meargă mai repede. Nimeni nu pare a fi grăbit, nimeni nu este nervos, nimeni nu claxonează furios.
De neînţeles pentru un bun român, constat că aici pietonii nu sunt înjuraţi! Pe jos fiind, respectul ce ţi se acordă pare de domeniul fanteziei: când îţi sesizează intenţia de a traversa, şoferul încetineşte de la câteva zeci de metri şi opreşte, răbdător, la suficientă distanţă de marcaj pentru a nu te deranja în vreun fel. Mai mult, dacă eşti cu un copil de mână, nu pleacă de pe loc până când nu ai ajuns cu copilul pe trotuarul celălalt. În aproape o lună de umblat pe drumurile ţării nu am întâlnit poliţist de nicio culoare, radare ascunse ori pânditori pe după curbe.
Grija faţă de natură este evidentă în fiecare secundă. Spaţiile turistice sunt marcate atent, facilităţile necesare unui confort minim sunt prezente oriunde. Restricţiile sunt puţine, dar modul în care este îngrijită natura te obligă la o purtare civilizată. Chiar şi în mijlocul deşertului, pe autostrada unde eşti anunţat că următoarea benzinărie se află la 150 Km distanţă, la fiecare câţiva kilometri găseşti WC-uri cu toate dotările necesare. Nu ai motiv şi cu atât mai puţin impertinenţa de a te uşura pe marginea drumului ori în tufiş. Absolut anormal!
Chiar dacă pare ilogic, şcolarii, chiar şi cei de liceu, sunt obligaţi să poarte ţinută decentă, curată fără a fi ostentativă. Dacă fata milionarului nu ştiu care depăşeşte limitete clar stabilite în modul de a se îmbrăca, părinţii sunt atenţionaţi politicos că este un afront faţă de elevii cu venituri mai modeste şi că dacă nu iau măsuri vor trebui să caute o altă şcoală pentru copilul lor. Şi, dacă recidivează, este exmatriculată considerându-se că reprezintă un prost exemplu pentru ceilalţi copii şi, prin comportament, aduce atingere bunului renume al şcolii. Complet stupid pentru o şcoală: să nu ţină cont de statul socialo-pecuniar al părinţilor odraslei…
Din nou,incredibil!! Mita nu este cunoscută. Iar de turcescul „ciubuc”, nici urmă. Orice este oferit peste dreptul firesc, legal, devine o ofensă. Nu mergi la doctor cu un pachet de ţigări, la profesoară cu un buchet de flori, la primărie cu un cocoş în sân sau la casa de pensii cu sacoşa burduşită. Cel pe care vrei să-l mituieşti se va simţi jignit iar tu, ruşinat.
Desigur, nu este momentul şi nici nu am spaţiu pentru a enumera tot ce este pe dos faţă de România. Aş dori, totuşi, să mai descriu un aspect care pentru mine, în ţara mea, este extrem de dureros: respectul arătat de autorităţi, oricare ar fi ele, celor care s-au sacrificat pentru ţară. Am fost realmente impresionat când, aflându-mă într-un minuscul sat pescăresc de pe ţărmul Pacificului, la zeci de kilometri de cea mai apropiată altă localitate, am zărit pe plajă un catarg pe care flutura steagul naţional. Curios, m-am apropiat. Alături de catarg, pe o bucată de stâncă îngropată în nisip, o placă de bronz. Pe placă scria: „Acest catarg a fost ridicat în memoria soldatului (…), căzut la datorie în războiul Burilor din Africa de sud”. De acolo, dintre pescari, un singur tânăr se înrolase în armată şi murise luptând. Doar unul. Se întâmplase în 1889, la mii de kilometri distanţă de casa părintească. În memoria sa, a acelui soldat, satul ridicase un monument şi abordase drapelul naţional. Ca să-i fie pomenite, pentru veşnicie, fapta, numele şi gradul.
Ţara asta, ceva mai mare decât România, cu doar câteva milioane de locuitori, întinsă pe două insule bătute de vânturile fără de odihnă ale nesfârşitului Pacific, se numeşte Noua Zeelandă. Şi nu are pretenţia moştenirii a mii de ani de civilizaţie. Este, totuşi, cu zeci de ani înaintea noastră, a acelora care ne mândrim că am răsărit direct din vatra civilizatoare a Europei. De ce? Răspunsul este uimitor de simplu. Fiindcă, cei care o conduc sunt dedicaţi oamenilor acestui pământ. Doar lor. Fie ei bogaţi sau săraci. Nu binelui propriu şi nu îmbogăţirii rapide a membrilor familiei lor.
Nu sunt, neapărat, un fan al Noii Zeelande. Aici chiar nu este este raiul pe Pământ. Există o sumedenie de probleme: alcoolism,droguri, cutremure, incendii, inundaţii, crime, sărăcie. Doar că, în comparaţie cu România oricare ţară normală pare a fi grădina raiului… Ca şi în cazul de faţă.