(Poate câţiva dintre prietenii stabili ai blogului se întreaba unde am dispărut. Ceea ce am scris mai jos, sper, va clarifica misterul.)

Plecarea s-a întâmplat să fie la sfârşit de an. Pe 30 decembrie la prânz ne îmbarcam în avionul de Londra. Zbor plăcut, scurt, nesemnificativ. Heathrow ne-a primit ca pe toţi românii: cu o indiferenţă vecină cu ostilitatea. In ceea ce priveste pasagerii aflaţi în tranzit a fost darnic, oferind, free of charge, 90 de minute de acces la internet. Acces liber, dar cu o conditie tipic capitalist-antiteroristă: să declari în scris şi calitatea laptelui  supt de la defuncta (ori încă în viaţă) mamă a ta. Aşa că, doritor de net de eşti, completezi nenumăratele formulare online şi rămâi cu impresia că în aeroportul londonez accesul la internetnet este echivalent cu permisiunea de a vizita budoarul reginei mamă, ascuns în imensitatea palatului Buckingham.

Avionul spre Hong Kong, locul viitoarei noastre escale, adunase toţi chinezii regatului cu gând de a-şi sărbători  trecerea dintre ani la umbra Marelui Zid. Poate, cu îngăduinţă, am fi putut număra zece persoane cu ochi rotunzi în tot avionul. Este un zbor de peste unsprezece ore. Timp suficient pentru cei interesaţi de limba chineză să rupă câteva cuvinte în mandarină.  Nici urmă de fiorul drumului spre necunoscut. Doar un spaţiu întunecat, ticsit, călători somnoroşi, ţipete disperate de sugari speriaţi şi un jet ultraprezent de aer condiţionat rece ca suflarea crivăţului. Crude, reale, prea lungi, orele după ore străbătând noaptea pe deasupra a două continente…

31 decembrie, seara. Aeroportul din Hong Kong, întins pe kilometri, pare un Moll uriaş dotat cu zeci de benzi rulante spre cele mai neştiute ţinte. Operatoarea de la check in nu ne-a anunţat că numele cursei britanice cu care trebuia să mergem la Auckland s-a schimbat cu unul chinezesc. Se apropia ora îmbarcării şi, disperaţi, nu vedeam  cursa noastră englezească afişată pe panourile cu evidenţa zborurilor. Până la urmă ne-am dumirit. Presaţi de timp, după îndelungi alergări pe culoarele nesfârşite, am găsit „gate”-ul potrivit. Degeaba însă. După doar câteva minute, când liniştiţi abia ne trăsesem sufletul,autorităţile aeroportuare chineze, având precis necaz pe noi, au schimbat poarta de îmbarcare spre Noua Zeelandă. Cu o alta, aflată tocmai în celălalt capăt al terminalului-labirint. Urmarea? Firească. Altă fugă, alte benzi rulante, alte intersecţii capcană, alte gâfâieli…Cam aşa au trecut cele cinci ore de tranzit în vestitul Hong Kong. Între ignoranţă şi suspans, între o poartă de îmbarcare şi alta, sărind sprinten printre benzi rulante, cu ochii căutând înfriguraţi spre panourile de afişaj, într-o cumplită alergătură spre niciunde.

Anul nou ne-a găsit undeva pe deasupra Noii Guinee, la 13.000 de metri înălţime, zdruncinaţi de turbulenţe şi pe jumătate congelaţi de aerul rece care cobora (ori urca) din toate rotundurile fuselajului. Ne-am spus unul altuia la mulţi ani, sorbind urma unui suc de portocale rămas pe fundul paharului de plastic şi tărgând cât mai sus pe noi o pătură dovedit a fi prea mică pentru un frig atât de mare. Când îţi acopereai capul, îţi îngheţau picioarele. Şi invers. Timp de aproape douăsprezece ore, la cumpăna dintre ani, din scaunul de lângă mine un chinez agonizând, gripat până în creieri, mi-a suflat în nas miliarde de viruşi cu ochi înguşti, miraţi şi ei de răcoarea înconjurătoare…

Capitala Noii Zeelande ne-a primit cu calmul de care numai locuitorii insulari sunt capabili. Ei erau calmi. Noi nu! Fiindcă vameşii neozeelandezi sunt mai ceva decât cei care asigurau izolarea fostului lagăr comunist. Te caută şi în fund. Şi o fac temeinic, fiindcă aici nu ai voie să aduci aproape nimic. Nici măcar un gram de apă dinafară. Nu mai vorbesc de medicamente, seminţe, fructe, piele, lână,faianţă sau vreun fir de pământ  prins între nervurile încălţămintei. Apropos de pământ,trebuie să declari, sub pedeapsa închisorii, dacă în ultimele trei luni ai vizitat sau ai lucrat în vreo fermă agricolă…Dacă spui că da, ai fost    (încălţat) să priveşti o vacă în ochii ei melancolici, te pune să te descalţi şi vreme de o jumătate de ceas, oameni specializaţi îţi spală pantofii vinovaţi. Poţi apoi, dezinfectat, să păşeşti fericit pe insulele lunguieţe zguduite atât de des de vulcanii neadormiţi.

În cele din urmă, după 34 ore de călătorie în trei avioane diferite, scăpaţi întregi din vamă, ne-am văzut cu cei dragi stabiliţi aici. Era, deja, prima zi a anului 2014.

Aşa că vă scriu acum, târziu, năpădit încă de cohorta viruşilor chinezeşti împrumutaţi de la vecinul de călătorie. Nasul îmi curge ca un izvor de mucozităţi diluate şi ochii îmi lăcrimează zi şi noapte. Ca să nu mă plictisesc, perseverez în a reţine nume ca Otorohanga, Whakatane, Ngongotal sau Whakarewarewa. Asta între două ploi, trei furtuni de te dărâmă şi un cer incredibil de albastru. C-aşa e vremea pe aici. Nici n-apuci să te obişnuieşti cu ceva că vine altceva şi mai spectaculos.

Prin urmare, salutări din micul orăşel Featherston, Wellington, Noua Zeelandă, locul unde se află apăsată de munţii Rimutaka, păstrându-şi încă stilul victorian, casa fiicei mele cele mari.