Eram apropiaţi. Aproape prieteni. Ne vizitam reciproc, copiii noştri se jucau împreună iar nevestele schimbau reţete de prăjituri. Apoi viaţa ne-a despărţit. Eu am luat-o pe drumul meu, el pe al lui. Azi este politician. Un politician important. Ne-am întâlnit mai zilele trecute şi nu l-am mai recunoscut. Devenise altul. Se schimbase în altceva. Era, fundamental, alt om. De nerecunoscut. Ca după o boală îngrozitoare care te întoarce ca pe o mănuşă pe partea cealaltă. Pe dos.

Este incredibil cum accesul la putere poate schimba omul.

Îl transformă mai ceva decât o operaţiune îndelungată de spălarea creierului. Mai mult decât un facelift, decât o îndoctrinarea de decenii. Mai profund decât un drog care te face să uiţi definitiv ce ai spus, ce ai iubit ori ai ce crezut ieri. Mai drastic decât un stupefiant care şterge diferenţa dintre bine şi rău, care, în mod absurd, te face să crezi că eşti altul, mai frumos, mai strălucitor, plutind atotputernic şi de neatins deasupra tuturor celorlalţi oameni. Metamorfoza l-a  ridicat pe culmi accesibile doar zeilor, dincolo de voinţa acelora care au avut încredere  în  judecata minţii sale şi în promisiunile strigate de el până la răguşire.

Ca şi dumneavoastră, văd cum cei ajunşi la putere, indiferent de zona din care au venit, îşi schimbă brusc principiile. Cum pentru ei negrul devine alb, întunericul lumină şi dezastrul izbândă. Cum îţi impun ceea ce, împreună cu tine, negaseră. Cum te asupresc, deşi îţi promiseseră un tratament omenesc. Cum pupă acolo unde scuipaseră şi cum acceptă ca fiind bun tot ceea ce ştim cu toţii că este rău. Cum devin orbi şi surzi de-a binelea, deşi până mai ieri te vedeau, te salutau cu condescenţă pe stradă şi te ascultau cu înţelegere. Cum îşi închipuie că bagajul lor de cunoştinţe s-a însutit şi creierul le-a devenit mai mare, doar pentru că fundul lor s-a aşeazat alaltăieri pe un fotoliu mai înalt.

Chiar în momentul în care constatările de mai sus îmi bulversau  credinţa în bunul simţ,  unul dintre vice-premieri, prezent într-un studiou de televiziune,  încearcă să mă convingă de binefacerile pe care mi le aduce mie distrugerea solului şi subsolului prin fracţionarea hidraulică. Este acelaşi om care cu câteva luni înainte jurase că dacă îl votez nu va permite niciodată, în interesul meu, al cetăţeanului, ca pământul ţării să fie pângărit de sondele americane. Mă uit la el şi mă cutremur de dimensiunile ipocriziei sale. Îl privesc, încercând să surprind o urmă de jenă pe chipul său senin şi sunt uimit de măsura imensă a prefăcătoriei, de nemăsurabila cantitate a neruşinării, adunate concomitent într-o singură persoană.

Mai spune politicianul, considerându-mă desigur idiot, că America a ajuns unde este fiindcă aceleaşi sonde îi fracturează subsolul, îi otrăveşte apele şi îi îmbolnăveşte locuitorii. Asta în timp ce eu, orbul şi trogloditul, împreună cu alte câteva sute de năuci neimportanţi din punct de vedere politic, mă opun cu înverşunare progresului. Adică, nemernicul de mine nu vreau ca România să devină America, să ajung şi eu un american bogat, mândru, liber în ţara mea şi stăpân al lumii. Alunecând pe logica lui strâmbă, domnul politician ajuns adjunct de prim-ministru, mă ameninţă că dacă eu nu-mi cunosc interesul, atunci el, în virtutea votului acordat de mine şi a  responsabilităţii pe care o are pentru bunăstarea ţării, va decide în locul meu. În ciuda opoziţiei mele el vrea, pentru viitorul măreţ, americănesc, al copiilor mei, să se foreze. Şi va face ORICE pentru asta!

Recunosc boala. Pentru că este, desigur, o boală. O maladie mai contagioasă decât ciuma. Mai distrugătoare decât cancerul şi mai devastatoare decât lepra. Ea, afecţiunea numită politică, mutilează ţări, schimbă miliarde de destine, lasă în urma sa cicatrici îngrozitoare şi poartă cu ea, crescute pe obrazul omenirii, pustule purulente niciodată vindecabile.

Poate independent de cele spuse mai sus, ori poate nu, îmi vine în minte definiţia valabilă încă dată parlamentarului, cu mai mult de un secol în urmă, de americanul (vedeţi?) Samuel Langhorne Clemens, cunoscut de noi toţi ca Mark Twain: „Parlamentarul nu este decât un infractor de rând care face legi în perioada în care nu stă în închisoare pentru vreo crimă de drept comun”

Şi noi avem, slavă Domnului, circa 6oo. O semnificativă uşurare pentru puşcării în această perioadă grea pentru ţară.