Cum se poate separa, ca unitara si indivizibila, o parte a unui stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil

Aflu, fără să mă mir, că un domn ungur, secretar de stat în ministerul de externe al țării vecine și prietene a declarat, aflându-se oficial în România: Poate că noul plan de reorganizare administrativă nu ia în calcul acest lucru, însă Ţinutul Secuiesc este o regiune unitară şi indivizibilă. Va veni o vreme când acest lucru va fi recunoscut prin trasarea liniilor de reorganizare administrativă”.

Domnul cu pricina, belicosul declarant adică, se afla aici nu pentru a consolida relațiile bilaterale, așa cum un oareșcare ageamiu visător ar putea crede. Nu, domnia sa participa la o acțiune dezbinatorie (dacă acest cuvânt ar exista). Adică, la Leordeni, domnul, pe numele său Zsolt Nemeth, inaugura împreună cu ceva secui (câți o fi adunat din cei câteva sute descoperiți de recensământul populației) o Poartă menită să  despartă de România Mamă un ținut recent dezgropat politic din negurile istoriei. Proapăt machiat și îmbrăcat în steagul bleau-auriu, bătrânul Ținut încă nereanimat este plimbat prin Europa și prezentat ca argument forte în bătălia pentru reîntregirea unei Ungarii care nu a fost niciodată Mare. O Ungarie care nu s-a numit niciodată Secuigarie!

Impertinența domnului ungur care se dă drept secui nu mă miră.

Ceea ce mă nedumirește este apatia, lipsa de reacție a oficialităților românești. Nesimțirea și iresponsabilitatea acelora care, plătiți pentru a menține neștirbită demnitatea națională, se fac că nu observă picăturile de otravă care, neanihilate acum, la un moment dat vor umple paharul urei.

Ceea ce mă surprinde este ușurința cu care oficialii români înghit jignire după jignire, mojicie după mojicie și impertinență după impertinență.

Mă uimește lipsa totală de simțire românească, renunțarea la argumentele de natură istorică atât de cunoscute și recunoscute, insensibilitatea de boxer beat care primește pumn după pumn și continuă să zâmbească tâmp, cu o perpetuă mimică prietenească, celui care, ațâțat de comportamentul său prostesc, lovește tot mai tare și mai des cu dorința evidentă de a-l termina definitiv.  

Sau, poate, privind mai atent în jurul meu, la cei care pretind că ne conduc spre fericire împingându-ne în prăpastie, n-ar mai trebui să mă mir deloc… mirarea mea sau a dumitale, sau chiar protestul deschis al nostru, demonstrându-se incapabile să trezească din visarea-i prea frumoasă  boxerul tont, încasatorul cu privirea permanent fericit crucișă.

Rating 3.00 out of 5
[?]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*