Sunt aproape trei ani de când scriu despre incalificabila bătaie de joc cu care sunt tratați pensionarii militari. Am publicat pe blog, în mai multe ziare tipărite ori online și în reviste de largă circulație, aproape două sute de articole pe această temă. Toate atent documentate, toate cuprinzând exemple concrete ale unor destine distruse, ale umilinței la care sunt supuși bătrânii militari. Oameni ale căror crezuri supreme au fost demnitatea, dreptatea și respectul legii.

Speram ca, odată cu schimbarea puterii, cu alegerea la conducere a acelora care juraseră  ”dreptate până la capăt”, tema umilinței și a jafului la drumul mare suportate de militarii vârstinici să înceteze.

Speram ca, odată cu aprobarea de către parlament a așa zisei ”Legi reparatorii”, să nu mai am ocazia să scriu despre acest capitol trist din viața militarilor pensionari.

 M-am înșelat însă! Nici schimbarea de putere, nici promisiunile recente ale diferiților responsabili de situația incalificabilă în care se află, discriminatoriu, această singură categorie de pensionari, nici mult trâmbițata lege (”reparatorie?!!”), nu au oprit abuzul, furtul, bătaia de joc, liberul arbitru  și disprețul ce se regăsesc, împreună, în elaborarea unor decizii de pensionare.

Pe tăcute, sub umbrela promisiunilor frumoase, a recunoașterii prefăcute a nedreptăților, mecanismul de fabricare a batjocorii inițiat de Șeitan și Boc lucrează din plin! Cu același cinism, cu același dispreț față de adevăr, cu aceeași incalificabilă lipsă de responsabilitate. Mașinăria muncește pentru distrugerea unei întregi categorii sociale, ascunsă în spatele unui anonimat condamnabil și imun la orice ripostă, de orice fel.  

Acolo, în spatele ușilor închise, cu sârg, se revizuiesc în minus, pe șest, mii de pensii. Soarta, banii, răsplata muncii cinstite de o viață, sunt decise, arbitrar și fără nicio logică aparent legislativă. În oricare zi poți deveni muritor de foame, ți se pot înapoia niște bani sau poți afla că ai primit mai mult sau mai puțin decât ar fi trebuit.

Sunt acasă la generalul în retragere S.L. Avem în față o proaspăta Decizie de pensionare. Primită ieri, 12 iulie 2013.  Este a șaptea pe care o primește din mai 2010!

În circa trei ani, pe baza acelorași date, aceleași autorități militare responsabile de pensii au stabilit, pentru aceeași persoană, șapte niveluri diferite de pensie. De la o reducere cu aproape 70% , la cuantumuri diferite cu creșteri și scăderi aleatorii. Niciodată nu s-a mai ajuns la pensia inițială.

Această nouă Decizie mai scade 700 de lei (șapte milioane)din ceea ce stabilise, același emitent  de acum (semnătura și ștampila sunt similare), în urmă cu câteva luni. Și, uimitor, se precizează, că scăderea se aplică din martie 2012 când, aceeași instituție, stabilise un nivel de pensie mai mare cu 500 de lei decât precedentul, mai mic și el cu circa 20% decât cel inițial!

Îl ascult, ușor stânjenit, pe bătrânul general. Ne aflăm, cu o cafea în față, în micuța sufragerie a apartamentului cu două camere în care locuiește de când îl știu, de peste patruzeci de ani. Pe masă, un biblioraft imens, cu peste cinci sute de pagini. ”Reprezintă corespondența mea cu Casa sectorială de pensii. Adică argumentele mele, adunate în zilele de neliniște și durere ale ultimilor trei ani, trimise lor și rămase, toate fără nici măcar un răspuns. Nu mi s-a răspuns la niciuna dintre cele șase contestații, nu mi s-a răspuns la niciuna dintre sesizările adresate ministrului. Primesc, doar, din când în când, cam la un interval de șase luni, o nouă decizie de pensionare care le anulează pe toate celelalte anterioare și contrazice tot ce era până la ea.”

Tace. Îl privesc și văd imperceptibilul tremur al bărbiei. Cu greu își stăpânește plânsul.

”Deși este vorba de viața mea, de munca mea de aproape o jumătate de secol, nimeni nu stă de vorbă cu mine. Nimeni nu-mi argumentează logic scăderea ori creșterea pensiei. Bănuiesc că sunt și mă simt ca fiind doar un dosar cu un număr scris pe copertă. Un obiect. Acolo, în intimitaea vieții mele strânsă între filele dosarului, din când în când, mânat de nu știu care dorințe, cineva, un fel de Dumnezeu necunoscut mie, umblă și modificădupă bunul său plac sau după dispoziții necunoscute mie,  anii mei de muncă, soldele primite de mine cândva, încadrarea mea în diverse categorii de muncă sau mai știu eu ce…”

Mângâie, cu privirea  pierdută, coperțile biblioraftului. ”Am făcut socoteala.  Reținerile totale, în perioada ianuarie 2011-iulie 2013 ating impresionanta cifră, pentru mine, de 740 milione lei vechi.”

Sorbim, mecanic, din cafeaua deja rece. Generalul, marcat de viața grea de cazarmă, de zecile de aplicații prin frig și ploaie, de nopțile și zilele fără număr în care mânca și dormea pe apucate, suferă de o boală perfidă, gata oricând să-i curme zilele. Se întreabă și mă întreabă, cu voce egală, fără pic de patimă. Doar cu regretul conștient al lipsei oricărui răspuns.  ”Unde sunt acești bani? Ce s-a făcut cu ei? Cine se face vinovat de aceste furturi repetate? Cine a plătit pentru toate aceste Decizii contradictorii emise pe bazele acelorași date inițiale și conforme aplicării aceleiași legislații? Cine le dă dreptul să dispună după bunul plac de dreptul meu la viață după aproape o jumătate de secol de muncă neîntreruptă, la ordin zi și noapte? 

De ce sunt umilit, ignorat și batjocorit? Care este vinovăția mea? Cu ce am greșit? Am înșelat? Am fraudat? Am trădat? Am dezertat? Am refuzat vreo misiune? Am fost judecat și condamnat pentru vreun delict și s-a stabilit prin hotărâre judecătorească să plătesc pentru vreo culpă?

Dacă nu, de ce mi se iau banii? Cui să mă adresez? Cui să cer dreptate? Și, mai ales, unde se află ea, dreptatea? Să fac apel la Justiție? Inutil! Acum ceva vreme, o Curte Constituțională înecată în zoaiele politicii a decretat că pensionarul militar este un asistat social. Se află la mila guvernului și, ca urmare, primește atât cât vrea guvernul și dacă vrea guvernul. Viața sa de muncă și renunțări a fost complet ștearsă. Anii săi de muncă nu contează, nu sunt nicăieri contabilizați iar contribuția sa la bunul mers al societății este nulă…”

 

Sunt sute, mii de întrebări fără răspuns. Sunt furăciuni evidente, acoperite de Decizii de pensionare elaborate la bunul plac la nuștiucui, în valoare de multe milioane de euro. Sunt vieți distruse. Și mai ales, este această perpetuă și inexplicabilă bataie de joc!

Plec. Îmi iau rămas bun fără să știu dacă și cât timp boala îl va mai ierta. Fiecare despărțire de el poate fi ultima. Plec cu regretul că nu-i pot alina în nici un fel ultimele zile de viață. Nici măcar având vreun răspuns întrebărilor care îl macină, care îi umbresc fiecare răsuflare.

De aceea, răscolit de umilința la care este supus acest om adevărat (și alte zeci de mii asemenea lui), nu pot decât să le arăt obrazul celor care manevrează  criminala mașinărie de produs suferință pensionarilor militari și să le strig din toți bojocii : Să vă fie rușine!