Anul 2013. Jumătatea lunii mai. Sfârșit de primăvară călduroasă. Pe aeroportul militar al capitalei, înghesuială. Televiziuni, notabilități, ministrul apărării în persoană, trimisul președintelui, spilcuit, purtând un decret prezidențial și o medalie onorifică închise în servietă, militari în ținută de campanie, muzica militară acordându-și discret instrumentele. Motivul? Un militar român se întoarce din Afganistan. Via America. Este plutonierul adjutant Enache Florinel, vrâncean din Gura Caliței.

 De fapt, se întoarce în țară doar o parte din ceea ce a fost bărbatul plecat. Pentru că, omul coborât pe brațe din avion, în afara privirii vii, mai are doar un trunchi lipsit de picioare și o singură mână. Mâna dreaptă. Restul s-a pierdut la 4 mai 2012 în praful nisipos din provincia Zabul, la mii de kilometri de Focșanii natali, ori a rămas, hăcuit, mai apoi, prin pubelele pentru resturi umane din spitalele aflate la celălalt capăt de lume.

 Este filmat de aproape, cu cruzime.  Operatorii sunt flămânzi de senzațional… Îl privesc. Atât cât poate, stă drept și privește cu demnitate, rupt parcă de spectacolul din jur.  Spectacolul… Oficiali care roiesc.  Personaje cu trupul întreg care se înghesuie, revendicând cel mai bun loc pentru a fi prinși în cadru împreună cu el, cel aproape fără de trup. Tot cu el, luna trecută, se pozase, zâmbitor, chiar președintele Obama! Înainte, doamna Obama însăși, grijulie, îi făcuse o vizită la spitalul Walter Reed Military Center, centrul medical național pentru militari din Washington. Și zâmbind, prima doamnă a Americii se fotografiase și ea alături de el, miraculosul supraviețuitor român, posesor de numai mâna dreaptă. De ce n-ar zâmbi astăzi și ei, românașii prezenți la aeroport în preajma scaunului cu rotile care poartă, lipsit de sentimente, urma aceasta de om? Cui îi pasă acum, cu televiziunile de față, despre ce-i în sufletul plutonierului adjutant? Despre ceea ce simte el cu adevărat? Nimănui.

 Privind spectacolul, în mare parte grotesc, ca într-un vis urât, asociez starea nefericitului plutonier cu însăși soarta Armatei Române. Parcă o văd pe ea, Armata Națională, întreagă și gata de sacrificii,  pornită în urmă cu două decenii spre ceea ce credea că va fi mai bine. Apoi, ca și în explozia unui ”dispozitiv artizanal”, visele i s-au năruit. După împrăștierea prafului și fumului, se mai regăsește cu greu, în țărâna istoriei prezente, o urmă de armată. Un trup serios împuținat. Și, probabil, mai având încă, precum plutonierul, o singură mână. Prea puțin, pentru o Armată, spre a-și îndeplini misiunea. Ca și pentru plutonier, pentru a mai fi luptător.  În jurul rămășițelor Armatei, ca și acum în preajma plutonierului, asigurând-o de bune intenții, gratulând-o cu felicitări, umplându-i buzunarele goale cu inutile medalii strălucitoare, președinți de țară, prim-miniștri plini de bunăvoință, miniștri jurându-se gata de sacrificiu pentru gloria ei și o gloată de oficialități care, zâmbindu-i prietește și încurajator, împing mai încolo scaunul cu rotile, purtătorul a ceea ce a mai rămas întreg: durerea. Spectacol! Desigur, președinți americani s-au fotografiat și alături de ea, Armata Română, zâmbind cu gura până la urechi. Desigur, șefi ai NATO, conducători de prietene țări de peste mări i-au lăudat eroismul. Desigur…

Concret, un singur tablou îmi stăruie în minte: plutonierul, eroul sfârtecat pentru o cauză care nu era a lui și Armata României ciopârțită, și ea, pentru un scop care nu pare a fi al ei.

Cu ochii unui soldat bătrân, privesc reprezentația din jurul trupului chinuit. Și lăcrimez. Știu, cu experiența anilor trăiți că, în curând, erou de azi va fi uitat. Va rămâne singur. Și, ca toți ceilalți eroi ai națiunii, vii sau morți, va fi, cu satisfacție criminală, șters, apăsat, din memoria colectivă a țării. Chiar și a Armatei. Fiindcă, deși la prima vedere nu se vede, eroii costă. Mai ales cei aflați, încă, în viață. Iar ei, politicienii care îl plâng azi cu lacrimi de crocodil, au nevoie de toți banii. Doar pentru ei.

Știu, aproape cu certitudine, că peste puțină vreme eroul de azi va rămâne singur, copleșit de lipsuri,  simțindu-se o povară pentru cei din jur. Și, deși nu-i doresc asta, îl văd, cu ochii minții, ca și pe atâția alții asemenea lui, blestemând clipa în care bomba a mai lăsat fărâma de viață în restul de trup.