(din ciclul ”Pamflete amare”)

Noaptea târziu. Nu pot dormi și, din obișnuință, butonez telecomanda televizorului. Pe unul dintre posturi, ardeleanul chel, postat comod la masa plină de hârțoage, emite judecăți de valoare într-o emisiune denumită lumea lui și poreclită ”Pamflet”.

Este același individ care, cu câteva luni în urmă, explica eterului atotrăbdător cât de mult îi deranjează  vârstnincii, cât de inutili și de enervanți sunt ei  și cât de fericit ar fi eul său dacă bătrânii, în masă, și-ar pune grijile în  traista roasă de vreme și ar dispărea în neant. Ar fi mai mică înghesuiala în autobuz, mai puțină coadă la pâine, mai mulți bani pentru nevoile bugetare. Iar el, masculul supurând de sine și de inteligență, ar respira mult mai liber.

De data aceasta, ceea ce îl agasează pe ilustrul născător de filozofie nocturnă nu mai sunt părinții și bunicii săi.  Este Armata care, împreună cu Biserica, se bucură de maxima încredere a poporului. Și, chestia asta îl enervează la culme!

Prin urmare, asmuțit de tumultul intern al propriei megapriceperi, roșu de indignare la fața ce i se întinde până la ceafă, spurcă, precum un câine ce-și ridică piciorul din spate, cele două reazeme primordiale ale trecutului, prezentului și viitorului oricărei societăți omenești serioase: Armata și Biserica.

Despre Armată, cu vădită scârbă în glasu-i virilic îngroșat, spune că nu-i vede rostul, că ar trebui desființată definitiv, că reprezintă o adunătură de leneși care nu apără nimic și care nu fac decât să piardă timpul pe bani mulți. Mai mult, lipsa armatei naționale ar fi benefică pentru țară, fiindcă, evident în mintea sa blurată, americanii ne vor apăra mai bine decât o poate face această adunătură neinstruită, fără o înzestrare minimală și, desigur, complet incapabilă să facă altceva înafara umplerii propriilor buzunare. Nici despre Biserica Ortodoxă și slujitorii săi  ideile actorului, care se interpretează pe sine seară de seară, nu sunt mai măgulitoare

În ceea ce privește poporul român, cel care crede, încă, în importanța Armatei și a Credinței, judecătorul chel de la miezul nopții decretează că-i necopt la minte, lipsit de discernământ, needucat și, mai pe românește spus, prost de dă în gropi.

 Din vehemența sa debordantă, printre frazele vomitate grețos și subliniate artistic de mimica bine studiată, se întrezărește ideia că poporul român nu-l merită pe el, mesia de la măsuță. Și nici el acest popor! Că, dacă i-ar sta lui în putere, și-ar schimba imediat neamul. Cu cel american, german sau cu dragostea sa, deseori evidențiată: mărețul  poporul francez.

Închid televizorul cu gândul să adorm. În loc să număr oi, încerc, iritat, să-l cataloghez, alfabetic, pe furiosul vorbitor: asin, avorton, bou, dus cu pluta, instigator, manipulat, manipulant, naiv, neștiutor, nepriceput, răuvoitor, trăznit, trădător, zero barat…?

În cele din urmă, mă lămuresc: un idiot! Și adorm, gândindu-mă la articolul pe care tocmai l-ați citit.